25062017

Back Eşti aici:Home Interviuri Good Talks Rucsandra Pop: Pentru un scriitor e important să fie auzit de contemporanii lui

Rucsandra Pop: Pentru un scriitor e important să fie auzit de contemporanii lui

Rucsandra PopRucsandra Pop se “joacă cu cuvintele” în poezie, proză și teatru și creează proiecte culturale care au devenit o platformă de exprimare inedită în spațiul cultural al Bucureștiului ultimilor 10 ani.  Toate alături de artiștii, prietenii și susținătorii Hydra Society, organismul cultural “cu mai multe capete” fondat încă din 2006, care promovează creația contemporană, teatrul independent și spiritul colaborativ.

A studiat literatura la Brașov, jurnalismul în Bratislava, sociologia la Varșovia, a obținut o bursă Fullbright la Universitatea Indiana din Statele Unite, iar în prezent este doctorand în Folclor și Antropologie al Universității București. Despre emoțiile punerii în scenă, sensibilitatea vremurilor pe care le trăim și planurile Rucsandrei din perioada următoare, într-un interviu inedit pe care vă invităm să îl descoperiți mai jos.  

Când ai început să scrii? Și în ce moment ai realizat că vrei să scrii piese de teatru?  

Am început să scriu târziu. Aveam deja 24 de ani când am avut curajul să mă apuc mai serios. Și primii ani au fost grei. Eram foarte supărată pe mine că nu-mi iese. Ce nu-mi dădeam eu seama atunci e că pentru a scrie ai nevoie de ceva experiență de viață și de exercițiu mult (scrisul nu e doar artă, e artă și meserie). În plus, atunci eram atât de preocupată să-mi dau seama cine sunt eu, încât n-aveam ochi pentru alții. Abia când am început să fiu atentă la ceilalți am început să scriu cu adevărat.

Cu teatrul e o poveste veche. În timpul liceului am făcut timp de vreo doi ani cursuri la Școala Populară de Artă din Brașov. Pentru că profesorul nostru, Adrian Rățoi, era actor la Teatru Dramatic, a montat pe scena mare niște piese pentru adolescenți în care noi făceam figurație. Figurație cu vorbe. Am fost hotărâtă să dau la teatru până prin clasa a XII-a când frica de ratare m-a lovit în moalele capului și am schimbat macazul. Am mâncat însă teatru pe pâine ca spectator câțiva ani buni. O vreme am crezut că am scăpat de obsesia asta până când Jean Lorin Sterian a venit cu ideea creață de a-și face un teatru în garsoniera lui de 32 de metri pătrați. Am fost într-o zi în vizită, se repeta la ceva, și Lorin m-a întrebat dacă n-am chef “să montez” și eu. A fost mai mult o invitație la joacă și eu aveam mare nevoie să mă joc în perioada aia. Era la sfârșit de 2008. Aveam un text pe care l-am transformat într-un spectacol numit Gărgăland. Era povestea unei puștoaice la care vin ursitoarele. Jucam eu și Lala Misosniky pe care o cunoscusem acolo, la teatrul lorgean. Dată fiind tema piesei, la premieră am invitat doar femei gravide. A fost foarte emoționant.

În anul următor am scris un lung poem de dragoste – un text urban născut din faptul că eu și toate femeile din jurul meu ne îndrăgostiserăm în același timp. A fost o energie aparte pe care eu am captat-o și am pus-o pe hârtie. ORACOL afisȘi textul ăsta – căruia i-am spus Oracol - mi-a luat mințile. Am vrut să fac din el un musical cu 8 personaje, o nebunie la care am repetat timp de câteva luni deși era tot mai evident că n-avem cum să-l facem. N-aveam nici resursele și nici know how-ul. N-aveam nici măcar unde să repetăm. Eram pe punctul de a abandona Oracolul când Lorin mi-a spus că el curatoriază o stagiune de teatru în autobuz. Pentru că eu tocmai plecam în America cu o bursă Fulbright, i-am dat textul pe mână Grațielei Bădescu, una dintre actrițele cu care lucrasem la el – și i-am zis să facă ce știe ea mai bine. Și Grațiela a făcut minuni. Un an mai târziu, când m-am întors acasă, Oracol era un one woman show de succes. De aici creșterea a fost organică. Microbul era reinstalat.

Cum arată o zi ideală pentru scris?

O zi ideală pentru scris e ziua când o idee, o poveste sau o frază nu-mi dă pace. O zi ideală pentru scris e cea în care înțeleg în ce direcție trebuie să o ia un text, sau ce cadență trebuie să aibă. O zi ideală pentru scris e aia când mă întâlnesc cu un om sau cu o întâmplare care mă inspiră. E atunci când mă bag în pat să mă culc și ceva mă cheamă înapoi la computer. E ziua  aia în care am ceva de spus și treaba asta devine mai importantă decât orice altceva. Când am scris Oracolul scriam ca o nebună - la volan, în cadă, în timp ce mâncam – cuvintele tâșneau pur și simplu din mine. O zi ideală pentru scris e când stau cu un text deja scris în brațe și îl iau la puricat, la tăiat, la mângâiat, la periat, la finisat. Iubesc partea de editare și sufăr că nu am un editor bun cu care să lucrez. Mihaly Csikszentmihalyi - un psiholog care studiază de mulți ani creativitatea – numește această stare flow, sau flux, cum a fost tradus cuvântul în română. Eu numesc această stare creierită, pentru că practic simți cum îți zbârnâie creierul.

Dar cred că întrebarea ta se referea la altceva – adică la ritualurile mele, la rutina mea de scris. Din fericire pentru mine, nu sunt o scriitoare care are nevoie de liniște. Ba din contră, dacă mă pui într-o cameră închisă să scriu mă simt pedepsită, ca atunci când trebuia să-mi fac temele pentru la școală. În plus, fac atât de multe lucruri încât și dacă aș avea nevoie de liniște nu mi-aș permite luxul. Eu am nevoie tot timpul de impulsuri din afară ca să scriu. Am nevoie de stimuli declanșatori – care pot veni din natură sau de la oameni sau din trafic. Îmi place să scriu pe o terasă cu o cafea bună în față sau în curte cu copilul jucându-se sub ochii mei. Îmi place să scriu cu 7 taburi de internet deschise în același timp – pentru că fac multă documentare. Pentru mine, scrisul are la bază observația și informația care vin întotdeauna să susțină feelingurile și intuițiile mele. Dacă ar fi ceva de care aș avea nevoie ca să scriu mai mult și mai bine ăla e timpul.    

Poezie, proză sau teatru?

Toate. Poezia e hedonism. Poezia e locul unde-mi stochez revelațiile, e o zonă de atelier în care experimentez mereu și care mă ține vie și creativă. Acolo mă joc cu imagini, fac colaje, e playground-ul meu. Poeziile mele sunt un fel de shortcut-uri la sufletul meu.
Proza e construcție și e maraton. Trebuie să ai suflu dacă vrei să duci un roman la capăt. Dacă e să fiu sinceră, eu sunt de fapt o povestitoare. Proza este direcția în care simt că trebuie să mă duc pe termen lung. De altfel, mai multe din piesele mele au la bază texte în proză. Și asta se simte un pic. N-am făcut o școală de dramaturgie și mă lupt să construiesc momentele dramatice, turnurile de care un spectacol are nevoie ca să țină spectatorul lipit de scaun. Norocul meu este că lucrez cu actori și regizori extrem de inteligenți și că putem modifica textul împreună în timpul repetițiilor până ajunge să se susțină din punct de vedere regizoral.

Teatru este tot un fel de construcție, dar pe mai multe layere. Când scrii teatru trebuie să te gândești la mai multe lucruri dintr-o dată. Cred că darul meu e că nasc personaje credibile în care spectatorii se regăsesc și pe fundamentul ăsta e ușor de construit. De exemplu la lecturile pe care le-am avut până acum cu piesa Huevos Congelados - pe care o lansăm la toamnă - am avut spectatoare care au venit la mine la sfârșit și mi-au spus eu sunt personajul x sau eu sunt personajul y. Piesa e întâlnirea a trei femei care stau una lângă alta într-un avion, nici una nu are copii – deși toate își doresc – și vorbesc numai despre asta. Cred că tema (in)fertilității e una foarte puternică și piesa asta o aduce în prim plan.   

Care sunt autorii tăi preferați, aceia la care te-ai tot reîntors de-a lungul anilor?  

Asta e o întrebare complicată – pentru că gusturile mele de cititor s-au schimbat foarte mult de-a lungul vremii. Și nu mă refer doar la scriitori pe care îi iubesc, ci și la genuri. Mă interesează tot mai mult zona de non-fiction. În ultima vreme, pentru că lucrarea mea de doctorat (la care încă scriu) este biografia intelectuală a bunicului meu – folcloristul Mihai Pop - mă interesează foarte mult biografiile. Caut și găsesc scriitură bună oriunde.

Cu toate astea am niște mari iubiri, scriitori la care mă întorc iar și iar ca la niște guru. Și ei sunt Hemingway și Steinbeck, pe de o parte. Mă regăsesc în stilul lor suplu, în poveștile lor aparent simple care îți întorc lumea pe dos. Am și o slăbiciune pentru autori central europeni, pentru că am locuit un an în Slovacia și un an în Polonia, am învățat un pic aceste limbi și e un spațiu creativ care mă interesează: Gombrowicz, Mrożek, Hrabal. E un umor aici pe care îl prețuiesc în mod special.

Poezia e pentru mine un fel de combustibil. O consum mereu în doze mari. Și îmi dă dependență. Iubesc poeții brașoveni care m-au format: Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Romulus Bucur și poeții americani care mi-au fost serviți pe tăvi de aur la Școala de la Brașov: e.e. cummings, Allen Ginsberg, Richard Brautigan. Și mai am un mare prieten la care mă întorc mereu: Gellu Naum. De multe ori când am simțit că-mi pierd calea am urmat Calea Șearpelui și m-am regăsit.    

Dacă vorbim de teatru, Ionesco e unul dintre dramaturgii care mă gâdilă plăcut pe creier.  Dar nu îmi plac doar piesele lui, ci și eseurile, jurnalul lui. Cum spuneam, mă interesează mult poveștile de viață, gândurile care sunt în spatele scrisului, întorsăturile destinului și atunci când găsesc un scriitor care îmi place încerc să pătrund cât mai adânc în biografia lui, în atelierul lui de lucru.

Rucsandra Pop Gratiela Badescu Carol53

Care sunt cele mai dificile momente atunci când pregătești o piesă?  

Fiecare dintre piesele mele a avut o soartă a ei foarte aparte. Și majoritatea au fost nașteri grele. Travaliul a fost lung. Un moment greu la Talk to the Bomb a fost când unul dintre actori mi-a spus că el nu mai poate juca dacă nu-i garantez o anumită sumă de bani pe spectacol. Și eu nu puteam să îi promit că îi voi da această sumă pentru că depindeam de încasări. Și a trebuit să ne despărțim. Și am fost tristă. Pentru că el avea dreptate. După un spectacol actorii ar trebui să se ducă acasă cu o sumă decentă în buzunar. Pe de altă parte, când faci teatru independent, dacă nu ai o finanțare mare și fixă nimeni nu-ți poate garanta nimic. Pentru mine lucrul în regim independent e muncă de echipă – proiectul e al tuturor, iar succesul lui depinde de energia pe care fiecare o investește în el. Și punctul ăsta tragic a fost în cele din urmă un punct de renaștere pentru spectacol, pentru că a trebuit să găsesc un actor nou. Și l-am întâlnit pe Dan Lupu – un actor foarte talentat - care a devenit un cap de bază al Hydra Society. În concluzie, cel mai greu lucru este să-ți găsește partenerii ideali în proiect. Teoria mea e că dacă faci teatru independent scrâșnind din dinți, ai pierdut pariul. Esența lucrului în zona independentă e libertatea de a face ceva în care crezi, în ciuda tuturor obstacolelor.

Teatru în Bratislava, Varșovia, Brașov, București și Washington

Acum îmi dau seama că cu fiecare dintre aceste orașe am o poveste legată de teatru. În Bratislava am fost într-un program de jurnalism și pentru ziarul școlii eu am hotărât că vreau să scriu potretul lui Michal Dočolomanský – un actor slovac foarte faimos, care între timp a murit – și care atunci era personajul principal într-un spectacol care se juca de 36 de ani cu casa închisă. Era un spectacol despre un erou popular slovac – Jánošík. Dočolomanský era un tip foarte carismatic iar când am ajuns să-i iau interviu mi-a recitat niște versuri în română pe care le învățase cu ani în urmă de la un actor român. A fost o întâlnire foarte puternică, în ciuda faptului că fiecare vorbea foarte puțin limba celuilalt.

La Varșovia, unde am fost să fac un master în sociologie, aveam școala într-o clădire din centru, unde petreceam enorm de multe ore citind sau lipită de calculator. Pentru mine a fost greu anul ăla. Era mult de muncă și no fun. Și de la fereastra camerei noastre de studiu vedeam teatrul care era peste drum. Și pentru mine teatrul ăla devenise simbolul locului unde aș fi vrut să fiu. Doar că eu eram pedepsită să stau într-un loc trist să învăț statistică. Am fugit din locul ăla trist. Dar tristețea aia a fost una dintre sursele de inspirație pentru Talk to the Bomb.

La Brașov am fost o singură data să jucăm Oracolul. Mi-ar plăcea să merg mai des acolo cu piesele mele, oamenii ne cheamă să jucăm. Dar pentru asta trebuie să mă asigur dinainte că avem cu ce plăti actorii, deplasarea. Sunt Oracol colaj Rucsandra Popchestiuni minore, dar peste care nu poți trece din păcate. Un spectacol mic se plimbă ușor, pentru unul cu mai multe personaje nu poți ignora “the B word” (bani).

Bucureștiul, Bucureștiul este deocamdată acasă-ul teatrului meu.

Visul meu este să ajung cu piesele mele în State. La New York sau la Chicago, care are o scenă foarte vie și unde am fost la câteva spectacole. Sau la Washington. Deși nu am fost niciodată acolo, Washington-ul pare cel mai aproape, pentru că acolo este Cristina Bejan (dramaturg american de origine română) cu care am creat acest colectiv care se numește Bucharest Inside the Beltway. Printre multe altele, Bucharest Inside the Beltway își propune să unească scena independentă de pe cele două maluri ale oceanului. Acum o lună și ceva Cristina a citit poemul pe care l-am scris în anul meu de Fulbright, care se numește America – a poetic tourist guide, la o seară de poezie în DC și se pare că a fost foarte bine primit. În America m-am simțit ca acasă. Oamenii acolo sunt foarte intenși și pasionați de ceea ce fac și eu funcționez foarte bine pe acea energie.       

Teatrul independent în România

În ultimii ani, scena independentă în România a devenit tot mai puternică și mai diversă. Există festivaluri, trupe, locații, proiecte inovative, există chiar și direcții artistice foarte bine definite. Mie mi se par interesante câteva proiecte cu care rezonez – chiar dacă nu întotdeauna până la capăt - sau despre care cred că au schimbat ceva fundamental în modul cum se face teatru independent la noi. Îmi place mult ce fac Geanina Cărbunariu, Mihaela Mihailov, David Schwartz, Alex Fifea – care explorează mult în zona teatrului social, folosesc tehnici de documentare împrumutate din antropologie. Apoi mi se pare important ce fac Vera Ion și Sorin Poamă cu proiectul Scrie despre tine, care “instigă” oamenii la a naște texte și spectacole pornind de la experiențele lor personale. Evident mi-a plăcut mult experimentul teatru lorgean, pe care l-am trăit din plin. Cred că ce s-a întâmplat între acei pereți a schimbat fundamental relația dintre actor și spectator, a adus-o într-o zonă de sinceritate sănătoasă. Foarte tare mi se pare și zona de dans contemporan, de performance. Acolo – adunate în jurul CNDB-ului – sunt niște voci foarte puternice care au multe de spus: Alexandra Pirici, Paul Duncă.

Ceea ce-mi lipsește mie – aproape la fel de mult ca resursele - e comunicarea. La Festivalul Fringe de la Sibiu au avut loc niște discuții între participanți care cred că au fost benefice pentru toți.

În ultima vreme, zona independentă a devenit interesantă și pentru establishment și mă refer aici la programe de tipul celui de la TNB – 9G – în care independenții sunt invitați să monteze în teatre de stat. Din păcate, relația dintre establishment și independent nu e (încă) cea mai elegantă sau funcțională. Teatrele mari profită de poziția de putere și în loc să facă frumos curte independenților, preferă să-i ia cu japca (scuzați expresia, dar nu găsesc alta mai bună pentru o instituție cu buget mamut care nu-și plătește colaboratorii care vin din zona independent, crezând că artiștii se hrănesc cu mândria de a fi jucat în TNB). Partea bună e că treaba asta a adunat comunitatea independentă, care a început să se organizeze, să vorbească. Agitația asta a adus ceva bun.   

Care sunt spațiile alternative unde preferi să se joace piesele tale? La modul ideal, cum ar arata un astfel de loc?  

Spațiul alternativ unde am construit majoritatea pieselor mele a fost teatrul lorgean. Apoi am ieșit cu piesele în lume. Unul dintre spațiile alternative unde m-am simțit cel mai bine și unde mi-am dus aproape toate spectacolele a fost Carol 53.

Spațiul ideal de jucat este acela unde oamenilor care au locul le pasă de spectacolul tău. Punct. Un spectacol e ca un copil – cu cât are parte de mai multă iubire cu atât se dezvoltă mai frumos și mai natural. Și din păcate ăsta este unul dintre lucrurile care mi se pare cel mai trist la noi. Sunt multe locuri unde se joacă teatru în București – baruri, mici săli de teatru sau alte tipuri de spații – dar nu există un interes real al oamenilor care gestionează aceste spații pentru ceea ce se întâmplă acolo. Sau poate nu e o lipsă de interes, dar fiecare are de făcut atât de multe lucruri – pentru că sunt prea puțini oameni și prea puține resurse – încât actul artistic trece pe planul doi. E important că reușim să facem. Dar pe mine mă interesează foarte mult cum facem.    

Dar ca să răspund mai concret, locul ideal are un spațiu prietenos pentru public și actor, dotări tehnice și neapărat o direcție artistică și oameni care încearcă din răsputeri să facă lucrurile cât mai profi. Și o echipă de promovare beton.  

gargaland street delivery

Cum se finanțează un proiect de teatru independent?

Greu. Formulele sunt cele clasice: bani de la AFCN sau de la alți finanțatori locali sau europeni sau sponsorizări. Anul acesta Hydra Society a făcut un pas îndrăzneț. Inspirați de Mădălina Marcu de la Arc și de cercurile de donatori, care în general strâng bani pentru cauze sociale, am făcut un eveniment de fundraising pentru proiecte artistice independente. Acest eveniment a fost de fapt punctul de lansare al proiectului ArtParenting care își propune să dezvolte o comunitate oameni cu resurse – iubitori de artă - care să susțină și să finanțeze proiecte artistice independente. Mie mi se pare mai cinsitit să te uiți în ochii omului care te ajută să-ți realizezi proiectul și să-i mulțumești, decât să încerci să mulțumești o entitate abstractă care are o agendă care nu se suprapune întotdeauna pe a ta și pentru care de multe ori trebuie să-ți mutilezi proiectul. Și mi se pare important să-mi fie validat proiectul de comunitatea pentru care creez. Dacă nu conving niște donatori privați cu care am o relație personală că proiectul meu e important, poate că el trebuie regândit.

Un fragment dintr-o piesă care te emoționează în mod deosebit.  

Visul unei nopți de vară rămâne una din marile mele iubiri. Când eram mică, aveam o varianta povestită pentru copii pe care o citeam și o răsciteam, iar tata îi spunea fratelui meu mijlociu Puck, pentru că era foarte ghiduș. Am văzut mai multe montări ale textului, dintre care cel mai mult mi-a plăcut cea regizată de Beatrice Bleonț care s-a jucat într-o noapte de vară în pădure la Mogoșoaia. Rolurile meșterilor erau jucate de niște chinezi imigrați în România. A fost un spectacol magic, pe măsura textului shakespearian. Cred că motivul pentru care îmi place Visul unei nopți de vară și acum atât de mult e că regăsesc genul ăla de magie-nebunie și în București. Pur și simplu, sunt nopți când planetele se aliniază, dă dragostea în toată lumea și parcă un Puck năzdrăvan le picură tuturor pe pleoape sucul florilor purpurii. Sunt sigură că fiecare dintre noi are ascunsă bine în folderul cu amintiri o astfel de noapte.

in US Rucsandra Pop

Un gând pentru iubitorii de artă

E o chestie pe care am văzut-o la un moment dat scrisă pe muzeul de artă contemporană din Berlin și care mi-a rămas în cap. Acolo scria așa: all the art has been contemporary. Mi-ar plăcea să reamintesc publicului de la noi că literatura și dramaturgia care se produc acum sunt vii și captează sensibilitatea vremurilor pe care le trăim. Cred că pentru un scriitor e important să fie auzit de contemporanii lui. Vorbeam acum câteva zile cu o prietenă care scrie și face muzică despre momentul ăla când dintr-un “emerging artist” devii un star cultural (mă rog, e evident că nu tuturor ni se întâmplă să facem saltul ăsta). Dar amuzant e că publicul ăla care nu dădea doi bani pe tine, brusc e gata să sărute și umbra pașilor tăi pentru că cineva te-a validat. Și, în mod paradoxal, tu ca artist ești același. Tu îți faci treaba cu la fel de multă seriozitate, ai cam aceleași lucruri de spus. Doar că, brusc, cineva și-a dat seama că ești Eminescu sau Cărtărescu sau Brâncuși. Și de acolo încep să-ți construiască statui. Dar tu nu de statuie ai nevoie. Cel puțin eu n-am. Eu am nevoie de dialog. Am nevoie de un public deschis la aici și acum. Pentru că doar acum pot afla direct de la mine ce a vrut să zică autorul. Mai târziu o să trebuiască să le dea crezare criticilor.   


Interviu realizat de Alina Damaschin, Creative Leader - Head of Consumer PR, Rogalski Damaschin PR.


Good Talks este o inițiativă Rogalski Damaschin Public Relations în parteneriat cu PR Romania prin care agenția își propune să stea de vorbă cu oameni de bine care fac lucruri pe bune. Good Talks este despre oameni curajoși, creativi, responsabili, care prin tot ceea ce fac schimbă puțin câte puțin România în bine.  

Foto credits: Oana Radu, Iuliana Dumitru, Laura Kelly

 

 

 

 

 

Parteneri

 logo_raiffeisen  Logo-McCannPR PNG  Practice MSL logo 2  Graffiti PR logo-1   EY Logo RGB                    

siglaBT noua      dccom LOGO nou site