25092017

Back Eşti aici:Home Opinii Seniori despre PR Un sac de vise, principii britanice și mult suflet în comunicare

Un sac de vise, principii britanice și mult suflet în comunicare

Valeria Tudor 3

Când cerul are o altă culoare și aerul miroase a mare, îți iei altfel măsura lucrurilor în viață și în tot ce faci. Când ești “mic” și te uiți la oamenii de business care au reușit, ești suficient de open-minded pentru a înțelege cum să ajungi unde îți propui și de a-ți planifica din timp toți pașii de parcurs în următorii ani. Pornești la drum cu entuziasm, cu creierul limpede, cu idei și vise de transformat în realitate. Totul depinde de tine, de traseul pe care îl alegi și de modelele cu care te întâlnești în viață.

Experiența mea londoneză a stat câțiva ani la dospit. Toate treptele pe care le-am urcat pe London Bridge, toate zilele petrecute în biblioteca de la London Metropolitan University, discuțiile cu profesorii care m-au inspirat și m-au adus în punctul de a-mi dori mai mult de la ceea sunt, toate au contribuit la deciziile pe care le-am luat ulterior. Primul lucru pe care l-am învățat de la britanici a fost să trec de la ceea ce sunt, la ceea ce aș putea fi. Să conștientizez potențialul pe care îl am și să îl valorific.

Au fost momente frumoase, dar și unele poate mai puțin bune, în care aș fi luat primul avion spre casă. Am bătut la multe uși, însă puține s-au deschis. Mi-am dorit să rămân, dar nu am reușit. Din toate situațiile am ieșit cu capul sus, am renunțat să mai fac vreun compromis în ceea ce privește relațiile de business și am realizat că nu sunt acasă, unde totul se face altfel. Când pășești pentru prima dată în Canary Wharf, vezi valorile de la bursă cum rulează pe Canada Tower, te simți mic, îți dai seama că un eșec nu face decât să te construiască și că nimeni nu se oprește din ceea ce are de făcut din cauza unei dezamăgiri temporare.  

Am învățat să fiu sinceră și să conștientizez că oamenii sunt mai savvy decât credem noi comunicatorii că sunt, să am mai multă încredere în mine, să respir cu adevărat și să mă bucur de tot ce mă înconjoară. Când părăseam Edmonton Green și ajungeam cu trenul într-o jumătate de oră la Liverpool Street, lăsam în urmă nopțile nedormite și condițiile de acasă, pentru noi oportunități.

Pentru mine, acasă nu era camera în care stăteam cu chirie, ci era Londra toată. Plecam întotdeauna fără umbrelă, pentru că știam deja că picăturile de ploaie nu vor decât să se joace și că la un moment dat se vor potoli. Știam că orașul e viu și că se mișcă în aceleași ritmuri ca noi. Când era câte un Bank Holiday și lumea pleca în vacanță, îmi era dor de freamătul din stațiile de autobuz și mergeam la Broadway Market pentru a face o baie de mulțime și pentru a savura un banh mi autentic lângă Regent’s Canal.

Mereu cu zâmbetul pe buze, îmi croiam drum printre mulțimea de cetățeni de toate naționalitățile și încercam să învăț harta metroului pe de rost, ca să îmi fie mai ușor să schimb repede liniile cât mai repede. Întotdeauna eram pregătită să învăț, iar Paul Cobley a fost primul profesor care mi-a dat o șansă și care mi-a  sugerat că așteptările din Marea Britanie sunt diferite de cele pe care le aveam eu ca reper. Uneori pe un ton părintesc, alteori foarte demanding, a știut întotdeauna cum să dea feedback astfel încât să scoatem tot ce e mai bun din noi.

Târziu, am realizat și noi că sistemul lor cu notarea în procentaje nu era menit să ne descurajeze și că o notă era doar o notă. Important era să ne provocăm să gândim, să argumentăm și să analizăm tot ce lecturăm, fără să învățăm totul ca atare. Ca gândire, ne asemănam foarte mult cu țările asiatice, mai puțin Japonia. Colegii de acolo nu se puteau raporta la cultura britanică aproape deloc. Însă noi, împreună cu studenții din Nepal, Vietnam, Thailanda, aveam cam același mindset. Cum era de așteptat, cei din Germania și Franța se adaptau cel mai repede, iar cei din S.U.A. erau pe terenul lor.

Studiam mult, poate de două ori mai mult, pentru arăta tuturor că se poate. Că și noi românii suntem la fel de buni, că nu credem despre noi ce cred ei și că avem drepturi egale. Și din asta am învățat. Mi-am dat seama că totul e în mintea noastră și că stigmatizarea devine o scuză pentru cei ce nu reușesc și nu au capacitatea de a-și asuma eșecul. Da, poate nu se deschid toate ușile, dar trebuie sa continui să bați. În plus, piața londoneză este una dintre cele mai competitive din lume, deci e firesc să nu se deschidă toate ușile, indiferent din ce țară ești.

Cei care renunțau la visele din România, de a avea mașina personală la scară, laptop la muncă și tot felul de beneficii pe lângă pachetul salarial, erau primii care reușeau. Cei care ignorau mochetele odioase din birou, toaletele vechi de zeci de ani și nu mai pretindeau că au trăit doar în condiții de lux, când de fapt știam cu toții ce viață duceau bunicii noștri de la țară, ei au fost cei care au fost acceptați în companiile londoneze. Ei aflau primii că trebuie să schimbi în tine ceva, înainte de încerca să te confrunți cu sistemul vechi de sute de ani.

De multe ori mă uitam la clădirea Ogilvy și îmi doream să fiu acolo. De câte ori citeam poveștile americane ale unor lideri de succes, mă gândeam că măcar unul dintre noi va ajunge acolo sus cândva. Că măcar unul dintre noi se va întoarce în țara lui și va aduce cu el o schimbare. Trăiam într-un cerc multicultural și împărțeam frățește mâncarea în pauza mare, mai ales când stăteam la facultate câte o zi întreagă. Ne plăcea să facem schimb de impresii legate de proveniența noastră, să ne povestim viața și să punem în comun puținul pe care îl aveam. Toți aveam un fel de “cei 7 ani de acasă” și niște reguli nescrise.

Indiferent de cât de mic de simți, astea erau momentele care te făceau să te simți dintr-o dată mare. Te simțeai mai bogat, mai împlinit, mai bine definit ca om. Și britanicii erau la fel de calzi. Odată ce renunțai la ideea că ai putea fi discriminat, limitele impuse de tine cădeau și te apropiai mai ușor de ei. Deși fiecare își făcea treaba și se vorbea prea puțin în timpul programului, am primit cu mari emoții un cadou neașteptat din partea lor, după ce îi anunțasem că mă voi întoarce în țară. Păstrez și acum felicitarea semnată de toți colegii mei, la fel ca pe orice alt suvenir cules din viață.

Am învățaț de la ei că nu trebuie să râzi în hohote ca să arăți că ești fericit, că împlinirea nu se citește în buna dispoziție pe care o afișezi și că eficiența își spune cuvântul în business. Am învățat că orice discuție la o pizza se poate traduce într-un task rezolvat într-un mod informal și că e bine să mergi oriunde cu temele făcute, fie că e vorba despre un lunch de business sau că trebuie să susții un interviu. O oportunitate se poate transforma rapid într-un eșec, așa că you have to get the most out of it.

Asta am și făcut încă de când m-am întors în țară și am lăsat destinul să “curgă” de la sine, fără să îl forțez. Am ajuns să lucrez în locuri la care nici nu mă gândeam. Am ajuns să fac parte din alte echipe la care visam încă din facultate și să constat că de fapt nu erau ceea ce păreau. Nu mi-a fost rușine să îndeplinesc și alte sarcini, care nu erau cuprinse în fișa postului meu. Le-am luat pe toate ca pe o provocare. Cu gândul la pașii pe care i-am făcut de atâtea ori pe Thames Path, mi-am căutat echilibrul și mi-am dozat respirația ca atunci, când înmagazinam cât mai mult aer londonez în plămâni, ca într-un borcan.

Când mi-am dat seama că a venit momentul meu, am renunțat la ritmul pe care îl țineam de câțiva ani din inerție, am respirat adânc și am renunțat la tot ce mă ținea legată. Am scos ca dintr-o cutie ideile care abia așteptau să iasă și le-am făcut loc în viața mea. Fără prea multe teorii aplicate, fără să creez false așteptări celor din jur, fără să citez din autori cunoscuți, mizând pe latura umană a profesiei care m-a ales, am găsit o nouă cale – The House PR Agency. Am creat un colț de Londra într-un birou din București, am ales să lucrăm într-un mediu propice pentru dezvoltarea creativității și pentru creșterea echipei în parametri favorabili; am vrut să fie bine pentru mine și pentru colegii mei.

Ignorând toate regulile, nu am tras cu ochiul la concurență, ci am vrut să fie un proiect distinct din start. Ne implicăm în proiectele cu care rezonăm și ne face plăcere să lucrăm pentru susținerea unor cauze sociale. Ne dorim să facem câte ceva și pentru suflet, nu doar pentru mine și să nu uităm niciodată de noi. Vreau să cred că în inima agenției bate ritmul pe care mi l-am setat acolo, departe de granițe, dar că este bine adaptat la traseul pe care îl urmează corporațiile de la noi.

De la Londra am rămas cu experiențele de viață, cu oamenii pe care îi port în suflet, cu o serie de guidelines de care țin cont în business și cu ideea că e în regulă să fii perfecționist. Țin și la punctualitate, seriozitate, profesionalism într-un cuvânt. Sunt conștientă că oamenii mai și greșesc și că atâta vreme cât învățăm din asta, nu e un capăt de lume. Îmi place să cred că oamenii liberi au mai multe șanse de a reuși, așa că imprim un ritm adecvat tuturor și îi iau pe colegii mei exact așa cum sunt.

Tot de acolo am rămas cu harta învățată de la metrou, cu glumele uneori nereușite, cu pofta de a sta la terasa și de a te bucura de serile de vară, prea puține pentru niște oameni atât de sociali. Am învățat să plec urechea la oameni pentru a-i asculta. Am învățaț că uneori e mai bine să taci și că o privire poate spune tot. Cred în poveștile frumoase și cred nu ar putea fi spuse la fel dacă nu au potențial. Cred în oameni și în business-uri crescute frumos, fără compromisuri și fără cusur. Încerc și aici să îmi găsesc un loc al meu și să mă bucur de picăturile de ploaie.

 

Parteneri

 logo_raiffeisen  Logo-McCannPR PNG  Practice MSL logo 2  Graffiti PR logo-1   EY Logo RGB                    

siglaBT noua      dccom LOGO nou site