Articole Concepte de baza Constructe teoretice folosite în relaţiile publice
Constructe teoretice folosite în relaţiile publice - Teoria contingentei
- 27 Ianuarie 2009 |
- Cristina Coman
Index articole
Teoria contingenţei
Această teorie a fost elaborată de un grup de cercetători de la Universitatea din Missouri, conduşi de Glen T. Cameron, în anul 1997. Ea susţine că "practica relaţiilor publice este influenţată în mod constant de numeroase variabile care se plasează între experienţa echipe de relaţii publice şi credibilitatea unui public extern" (B.H. Reber, în Heath, 2005, vol I, p. 1). Din alt punct de vedere, polii între care se desfăşoară munca de relaţii publice sunt adaptarea la nevoile şi aşteptările publicului şi promovarea nevoilor şi aşteptărilor organizaţiei. Aceasta înseamnă că între public şi organizaţie există un ansamblu de viziuni amestecate ("mixed views") şi că practica relaţiilor publice este un proces de adaptare la aceste contingenţe în perpetuă schimbare. Comunicarea poate să fie în unele situaţii simetrică şi altele a-simetrică: uneori ea va încercă să se adapteze la viziunile publicului, alteori ea va putea fi adversativă şi/sau persuasivă.
Lista factorilor contingenţi poate fi foarte variată, incluzând atitudinea conducerii organizaţiei, cultura organizaţiei, gradul de încredere al publicului, temele în discuţie etc. Conform lui Cameron ar exista peste 80 de factori contingenţi, reductibili la 11 categorii: ameninţări, mediul profesional al organizaţiei, mediul politico-socio-cultural, publicurile externe, problema în chestiune, caracteristicile organizaţiei, caracteristicile departamentului de relaţii publice, caracteristicile managementului, ameninţări interne, caracteristicile indivizilor, caracteristicile relaţiilor (cu exteriorul şi în interiorul organizaţiei). În acest context teoria pune în mişcare două concepte cheie: conflictul şi strategia: "Conflictul este întotdeauna localizat în relaţia dintre organizaţie şi public, pentru că atât organizaţia cât şi publicul au scopuri, roluri, valori, reguli şi aşteptări asupra rezultatelor acestei relaţii bilaterale carew sunt diferite şi uneori chiar conflictuale. Teoria postulează că rezultatele dorite pot fi obţinute prin managementul strategic al conflictului în relaţia organizaţie – publicuri şi sugerează necesitatea creării unor ghiduri de acţiune strategică pentru a găsi soluţii optime şi benefice pentru organizaţie şi publicuri. Când intervine un conflict, o organizaţie stabileşte un anume grad de adaptare sau promovare pentru a atinge obiectivele ei strategice. Teoria afirmă că interesul propriu al organizaţiei şi al publicului reprezintă un factor esenţial în relaţia dintre organizaţie şi public” (J-H. Shin, în Heath, 2005, vol I, p. 192).
Teoria contingenţei a reprezentat un punct de referinţă în discuţiile referitoare la teoria excelenţei promovată de J.E. Grunig: ea a arătat că modelul comunicării simetrice bilaterale este întemeiat pe o imagine ideală, adică ruptă de factorii contingenţi, a organizaţiei şi publicului. Imaginea unei organizaţii şi a unor publicuri întotdeauna gata să comunice şi mereu deschise la dialog şi auto-schimbare, indiferent de situaţiile concrete care le determină comunicarea şi de factorii contextuali (de la cadru legislativ la tradiţii culturale) este arareori întâlnită în realitatea concretă.
