05082020

Back Eşti aici:Home Articole Concepte de baza Dupa 50 de ani: Valoarea şi valorile relaţiilor publice

Dupa 50 de ani: Valoarea şi valorile relaţiilor publice

Pin It
- Discurs cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a Institute for Public Relations -

james_grunigSunt foarte onorat de faptul că am fost ales să ţin acest discurs cu ocazia celei de-a 50-a  aniversări a Institutului de Relaţii Publice (IPR). Nu pot pretinde că am fost implicat în relaţii publice pe toată durata acestor 50 de ani. Când Fundaţia pentru Cercetare şi Educatie în  Relaţii Publice a luat fiinţă  în 1956, eram un adolescent în primul an de liceu. Deşi am scris articole pentru ziarul liceului "Livewire" din Sulphur Springs, Iowa, eram mult mai interesat de cariera mea în baschet decât de relaţii publice. Acea cariera şi-a atins apogeul când am marcat 42 de puncte într-un meci din ultimul meu an de liceu – meci pe care echipa mea, The Hawks, l-a pierdut cu 72-49. Din moment ce acel meci devenise ultimul dintr-un şir de 59 de înfrângeri, am trecut repede de la baschet la jurnalism şi relaţii publice, când m-am înscris la Universitatea de Stat din Iowa, în 1960. 

Deşi am fost un practician al relaţiilor publice, mi-am petrecut mult mai mult timp din viaţă gâdindu-mă la relaţii publice. Aceasta ar putea aminti de fraza "Cei care pot, fac, cei care nu pot, îi învaţă pe alţii". Cu toate acestea, cred că practica relaţiilor publice are mare nevoie de conceptualizare asupra a ceea ce reprezintă relaţiile publice, care este importanţa lor pentru organizaţii şi societate şi care ar trebui să fie valorile lor fundamentale. Prin urmare, vin în faţa dumneavoastră în această seară ca un teoretician mândru ce şi-a petrecut o viaţă încercând să afle răspunsuri la aceste întrebări cheie.

La fel ca mulţi alţi practicieni, am activat câţiva ani în domeniul relaţiilor publice înainte de a începe să mă gândesc la ceea ce reprezintă ele. Prima mea slujbă în relaţii publice a fost aceea de redactor al Serviciului Agricol de Informaţii din Iowa, slujbă obţinută în al doilea an de studenţie. Ca majoritatea juniorilor, munca mea a constat în mare parte din activităţi tehnice. În vara anului 1965 am scris peste 100 de communicate de presă despre pui. Oamenii de ştiinţă mă iubeau, iar superiorul meu mă lăuda pentru productivitate. Totuşi, ziarele publicau doar câteva dintre comunicate şi mă îndoiesc că munca mea a contribuit într-o mare măsură la succesul Departamentului Ştiinţific sau la binele societăţii.

Am avut numeroase joburi în relaţii publice în timpul studenţiei, dar şi după absolvirea Universităţii din Wisconsin. Deşi nu puteam încă defini relaţiile publice, le-am privit prin prisma valorilor rurale occidentale. Mama mea era o "binefăcătoare" care lucra din greu la ferma noastră, dar care îşi petrecea o foarte mare parte din timp ajutându-i pe ceilalţi şi dezvoltând relaţii cu membrii comunităţii prin intermediul vecinilor de cartier, al rudelor, prietenilor, şcolii şi bisericii. Îmi luasem diploma de masterat în economie agricolă, studiind ceea ce se numea pe atunci "problema fermei" – caracterizată prin supraproducţie şi venituri mici. Am început să văd relaţiile publice ca pe o soluţie la problemă şi am început să cred că departamentele de relaţii publice pot ajuta agenţiile guvernamentale, universităţille şi corporaţiile din domeniul agriculturii să îşi rezolve problemele. În timpul anilor de studiu citisem cartea lui John Dewey, "Publicul şi problemele sale", scrisă în 1927. Dewey definise publicul în termenii consecinţelor faptelor umane asupra celorlalţi. Spunea: "…consecinţele sunt de două tipuri, acelea care afectează persoanele direct implicate şi acelea care afectează celelate persoane, în afara celor direct implicate. În această clasificare găsim punctul de plecare  pentru diferenţierea dintre public şi privat".

Cu toate acestea, inconştient, încă mai defineam relaţiile publice ca fiind "ceea ce se practică". Ceea ce fac majoritatea practicienilor constă într-o serie de activităţi tehnice. Prin urmare, multă lume percepe relaţiile publice ca fiind publicitate, relaţii cu media, campanii de informare, suport de marketing sau jurnalism aplicat. Nu am început cu adevărat să mă gândesc la ceea ce sunt relaţiile publice sau dacă ar exista teorii care să ghideze practica decât după ce am început să predau la Universitatea din Maryland în 1969. Ca mulţi alţi practicieni care s-au apucat de predat, am descoperit că îi învăţasem pe studenţii mei tot ceea ce ştiam despre relaţiile publice în doar trei săptămâni. Apoi, neştiind ce să mai predau în celelalte 12 săptămâni rămase din semestru, am apelat la teoriile comunicării pe care le învăţasem şi interpretasem ca doctorand în comunicarea de masă. Acele teorii erau utile, dar nu erau cu adevărat teorii de relaţii publice. Astfel a început misiunea mea de aproape 40 de ani de a găsi idei unice care să explice ce sunt relaţiile publice, care este valoarea lor şi care ar trebui să fie principiile lor.

"Valoarea" şi "valorile" se află în miezul a ceea ce eu numesc ideea de relaţii publice. Dacă examinăm istoria teoretică a relaţiilor publice, descoperim că jurnaliştii, criticii şi majoritatea oamenilor au contestat valoarea şi valorile relaţiilor publice. Trebuie să ne întrebăm dacă această critică este bazată pe o lipsă de înţelegere a practicii  sau dacă reflectă comportamentul real al practicienilor de relaţii publice. Cel mai probabil, le reflectă pe amândouă. Prin urmare, ca profesionişti în relaţii publice, consider că trebuie să clarificăm, atât pentru noi cât şi pentru societate, ceea ce facem, de ce o facem şi ce valoare are ceea ce facem pentru clienţii noştri organizaţionali şi pentru societate. Explicând valoarea şi valorile relaţiilor publice ne va ajuta să înţelegem beneficiile relaţiilor publice, ne va sugera cum ar trebui structurate şi conceptualizate activităţile de relaţii publice şi ne va ajuta să construim o etică a ceea ce reprezintă profesia de relaţii publice – aşa cum a făcut recent Bill Nielson în discursul său (IPR International Distinguished Lecture) la Londra.

Pe scurt, am ajuns să înţeleg relaţiile publice ca pe o funcţie managerială strategică ce foloseşte comunicarea în scopul de a dezvolta relaţii cu publicurile implicate în comportamentul organizaţional – fie pentru că beneficiază de, fie pentru că sunt afectaţi de ceea ce Dewey a numit consecinţele acelui comportament. Relaţiile publice sunt importante pentru organizaţie deoarece oferă publicurilor o "voce" în deciziile manageriale care afectează aceste publicuri. Dacă relaţiile publice le oferă publicurilor posibilitatea implicării în deciziile manageriale, atunci managementul are mai multe şanse de a adopta decizii responsabile social. Comportamentele organizaţionale responsabile, pe de altă parte, îmbunătăţesc relaţiile cu publicurile.

Relaţiile de calitate nu au numai valoare financiară: reduc costurile legislative, costurile reglementărilor şi ale litigiilor, reduc riscurile implemetării deciziilor şi uneori cresc profiturile. Dar au, de asemenea, ca efecte secundare îmbunătăţirea reputaţiei unei organizaţii  şi reducerea publicităţii negative, deoarece sunt mai puţine comportamente negative despre care pot relata jurnaliştii. Singurul mod de a "administra o reputaţie" este prin administrarea comportamentelor organizaţionale reflectate de acea reputaţie.

Dacă relaţiile publice sunt un proces de dezvoltare a relaţiilor cu publicurile, atunci valorile profesiei ar trebui să reflecte o viziune generală menită să genereze relaţii statornice. Consider că valoarea esenţială a relaţiilor publice este una simplă – o valoare pe care am învăţat-o în mediul rural occidental, care este împărtăşită de majoritatea religiilor lumii, şi a cărei absenţă a cauzat războaie şi haos civic de-a lungul întregii istorii a omenirii. Acea valoare este grija faţă de ceilalti cât şi faţă de noi înşine. Această valoare se reflectă în ceea ce eu am numit modelul simetric al relaţiilor publice, care sugerează că relaţiile publice ar trebui să menţină cu orice preţ un echilibru între interesele publicurilor şi cele ale organizaţiei.

Unii critici consideră că interesele publicurilor şi cele ale organizaţiilor sunt incompatibile. Cu toate acestea, o mare parte dintre rezultatele cercetărilor arată că organizaţiile care interacţionează cu publicurile în mod responsabil sunt şi cele care se bucură de succes. De asemenea, relaţiile publice de tip simetric ajută comunitatea în general, îmbunătăţind o parte din reţeaua relaţiilor care formează societatea. Valoarea simetrică a grijii atât faţă de celălalt cât şi faţă de noi înşine oferă relaţiilor publice statutul de profesie. O profesie este, prin definiţie, centrată pe binele majorităţii în aceeaşi măsură sau chiar mai mult decât pe propriul interes.

Sper că sunteţi de acord cu mine că ceea ce tocmai am spus reprezintă o viziune asupra relaţiilor publice care ne permite să ne mândrim cu profesia noastră. Critici care mi-au pus opinia la îndoială au văzut această viziune ca fiind produsul unei imaginaţii idealiste, chiar utopice. Am fost întrebat: "Relaţiile publice se practică într-adevăr astfel?" Sau, "Ar putea într-adevăr o organizaţie să practice această formă de relaţii publice?"

Reflectând asupra celor 50 de ani de istorie a relaţiilor publice împărtăşite de Institute for Public Relations (IPR), m-am uitat peste cea de-a doua ediţie a lucrării lui Cutlip şi Center, "Relaţii publice eficiente", publicată în 1958. Am găsit aceeaşi viziune reflectată în primul capitol: "Recunoaşterea responsabilităţii publicului, ca şi a responsabilităţii corporatiste sau instituţionale, se manifestă prin adoptarea unui punct de vedere specific relaţiilor publice. Acesta ar fi gândirea specifică relaţiilor publice. Aşa cum remarca un director executiv: "Ne petrecem cel puţin jumătate din timp discutând urmările a ceea ce ne propunem să facem." Cutlip şi Center spuneau: "Activitatea responsabilă a unei corporaţii, agenţii guvernamentale sau organizaţii non-profit constituie baza unor relaţii publice de succes".

Această idee a relaţiilor publice, sau cum au numit-o Cutlip şi Center gândirea specifică a relaţiilor publice, a fost evidenţiată de către autori importanţi ai istoriei noastre:

•    Ivy Lee i-a sfătuit pe Rockefelleri să spună adevărul "deoarece mai devreme sau mai târziu publicul îl va afla oricum. Şi dacă publicului nu-i place ce faceţi – spunea el - schimbaţi-vă politicile şi aliniaţi-le dorinţelor publicului"
•    Edward Bernays a scris despre consilierul de relaţii publice că acesta serveşte "drept consultant atât pentru a-şi ajuta clientul să înţeleagă publicul, cât şi pentru a ajuta publicul să îi înţeleagă clientul. El ajută atât la formarea acţiunilor clientului său cât şi la formarea opiniei publice."
•    John Hill spunea: "Este la fel de  important pentru managementul companiei să înţeleagă problemele şi punctele de vedere ale angajaţilor, vecinilor companiei, precum şi ale altor grupuri aşa cum este la fel de important ca aceste grupuri să înţeleagă problemele şi punctele de vedere ale mangementului…A asculta este o funcţie esenţială a consilierului de relaţii publice"
•    Arthur Page a adăugat: "Comunicarea corporatistă este o funcţie de management. Nicio strategie corporatistă nu ar trebui implementată fără a lua în considerare mai întâi impactul acelei strategii asupra publicurilor externe şi interne. Profesionistul în comunicare decide un curs de acţiune, nu este doar un redactor sau doar autorul rapoartelor anuale."

În cartea sa despre istoria relaţiilor publice, "Puterea nevazută", Scott Cutlip l-a identificat pe Earl Newsom drept "pionierul modelului simetric în doi paşi al lui Grunig." Mai exact, Cutlip dă exemplu activitatea lui Newsom având Ford Motor Company drept client. În 1949, de exemplu, Cutlip notează faptul că Newsom l-a convins pe Ford să accepte un plan de pensii pentru angajaţii săi în negociere cu United Auto Workers. Chrysler a refuzat să facă acelaşi lucru şi a pierdut mai mult de 5 miliarde de dolari dintr-o lovitură - dovadă incontestabilă a cât te pot costa nişte relaţii precare.

Aceste nume marcante furnizează exemple pentru valoarea şi valorile relaţiilor publice pe care le-am evidenţiat în prima parte a discursului. Este, însă, posibil ca aceşti practicieni să fi fost excepţia de la regulă mai degrabă decât regula. Cutlip a evidenţiat, de exemplu, că "scopul principal al activităţii de relaţii publice astăzi este de a stabili agenda publică prin diseminarea informaţiilor sau a ştirilor … Majoritatea practicienilor sunt angajaţi să mărească interesul acordat angajatorului lor prin punerea în lumină a ştirilor favorabile despre instituţie şi diminuarea sau ascunderea lucrurilor care ar fi nefavorabile angajatorului."

Într-un discurs ţinut în 1989 în cadrul Societăţii Arthur Page, W. Howard Chase a descris o întrunire din 1943 la care era "invitatul novice al unui ilustru grup" de giganţi ai relaţiilor publice:  John Hill, Tommy Ross, Pen Dudley, Carl Byoir, Harold Brayman, Earl Newsom, Claude Robinson, Paul Garrett, Bob Peare, Milton Fairman şi Arthur Page. Întrebat dacă el considera relaţiile publice ca fiind o profesie, Chase a răspuns: "Mi se pare că, dacă ne concentrăm asupra instrumentelor, schemelor şi tehnicilor meseriei noastre, fără a lua în considerare consecinţele sociale ale folosirii lor, nu trebuie să ne mai preocupe fondarea unei noi profesii - suntem cu toţii membri ai celei mai vechi meserii." Chase le-a spus membrilor Societăţii Arthur Page că el percepe "o prăpastie din ce în ce mai mare între profesioniştii de elită şi marea masă a comunicatorilor care sunt oamenii oricui îi plăteşte ... Numele marcante ale acestei profesii au fost întotdeauna participanţi activi în formarea direcţiilor de gândire şi nu subordonaţi ai unor decizii deja luate."

Cutlip şi Chase au identificat o prăpastie între practicienii de elită şi masa tacticienilor şi tehnicienilor care manipulează media zilnic pentru a-şi face organizaţiile şi produsele acestora să arate bine. Unii teoreticieni ar putea spune că practicienii de elită au o teorie despre natura relaţiilor publice, despre valoarea şi valorile lor, pe când masa tehnicienilor zboară după cum bate vântul sau pur şi simplu fac ceea ce angajatorii sau clienţii le spun să facă. Eu aş spune, însă, că ambele grupuri au câte o teorie - doar că acestea diferă. Cred că au fost, şi încă mai există, două teorii contrastante despre relaţiile publice, atât în practică, cât şi în lumea academică. Eu numesc aceste perspective paradigma simbolică, interpretativă şi paradigma strategică, comportamentală. Pat Jackson obişnuia să descrie aceste perspective contrastante atunci când distingea între stilul său de "relaţii publice behavioriste" şi ceea ce el numea "relaţiile publice cognitive".

Teoreticienii şi practicienii adepţi ai paradigmei simbolice presupun în general că relaţiile publice se străduiesc să influenţeze modul în care publicul percepe organizaţia. Aceste percepţii cognitive sunt teoretizate în concepte precum imagine, reputaţie, brand, impresii şi identitate. Paradigma interpretativă poate fi regasită în conceptele managementului reputaţiei, în comunicarea integrată de marketing din programele de publicitate şi în teoria retoricii. Practicienii care sunt adepţii paradigmei interpretative pun accentul pe publicitate (publicity), relaţii cu media şi efecte mediatice. Cu toate că această paradigmă reduce în mare parte relaţiile publice la un rol tactic, utilizarea acestor tactici reflectă într-adevar o teorie. Tacticile comunicaţionale, pe care această teorie le menţine, creează o impresie în mintea publicurilor care permite organizaţiei să fie separată de mediul său - ca să folosesc cuvintele teoreticienilor organizaţionali - lucru care, la rândul său, permite organizaţiei să se comporte în felul dorit.

În contrast, paradigma comportamentală (behavioristă), de management strategic, se concentrează asupra participării directorilor de relaţii publice în luarea de decizii strategice pentru a ajuta la administrarea comportamentului organizaţional. Folosind cuvintele teoreticienilor organizaţionali, relaţiile publice au o funcţie de conectare mai degrabă decât una de separare. Sunt destinate construirii de relaţii cu stakeholderii, mai degrabă decât unui set de activităţi transmiţătoare de mesaje menite să separe organizaţia de aceştia. Paradigma se foloseşte de multe tipuri de comunicare simetrică în doi paşi pentru a oferi publicurilor o "voce", un cuvânt de spus în deciziile manageriale şi pentru a facilita dialogul dintre management şi publicuri, atât înainte cât şi după luarea deciziilor.

Paradigma managementului strategic reflectă, evident, viziunea pe care am evidenţiat-o până acum în această seară. Este o perspectivă care înglobează idealurile giganţilor istoriei relaţiilor publice şi ale celor mai iscusiţi dintre practicienii de azi. Paradigma interpretativă, reflectă, pe de altă parte, speranţele multora dintre clienţii şi angajatorii noştri care preferă să ia deciziile departe de ochii publicului.

Ideea că relaţiile publice ar trebui să fie strategice mai degrabă decât tactice a devenit un termen la modă în cercurile profesionale de astăzi. Mult prea des, însă, această dorinţă este exprimată prin intermediul practicienilor ghidaţi de perspectiva simbolică, interpretativă. Dorinţa de a face paradigma interpretativă să fie mai degrabă strategică decât tactică se remarcă, de asemenea, în discuţiile privind evaluarea relaţiilor publice. De exemplu, firmele de cercetare au încercat să stabilească ideea că plasamentele media favorabile sunt corelate cu atingerea obiectivelor de afaceri precum vânzări, profit sau preferinţele consumatorilor. Alţii au încercat să demonstreze că banii cheltuiţi pe publicitatea (publicity) produsului au o rentabilitate a investiţiei mai mare decăt banii cheltuiţi pe advertising.

Într-un articol premergător, prietenul şi colegul meu elveţian, Francesco Lurati de la Universitatea din Lugano, a făcut distincţia între rolul strategic al comunicării corporatiste de a defini obiectivele organizaţionale şi rolul său tactic de a sprijini realizarea obiectivelor organizaţionale. El a subliniat că practicienii de relaţii publice sunt dornici să îşi asume un rol strategic, dar că definesc relaţiile publice strategice ca fiind comunicare ce sprijină implementarea obiectivelor organizaţionale în a căror definire comunicatorii corporatişti nu au avut niciun rol. Citând cuvintele lui: "Din această perspectivă, comunicarea corporativă este considerată strategică atunci când urmăreşte obiective care sunt pur şi simplu aliniate celor corporatiste. Termenul "strategie" nu schimbă natura tactică a sarcinilor îndeplinite prin comunicare. Cu alte cuvinte, aici funcţia comunicativă nu are nicio contribuţie la definirea strategiei corporative."

Dacă vrem într-adevăr sisteme de masură care să arate că relaţiile publice au valoare pentru organizaţie, măsurătorile necesare sunt înşelător de simple. Ar trebui să măsurăm natura şi calitatea relaţiilor pentru a stabili şi monitoriza valoarea relaţiilor publice. Şi ar trebui să evaluăm strategii şi tactici ale relaţiilor publice pentru a determina care sunt cele mai eficiente în dezvoltarea relaţiilor. În cartea sa, "Relaţii publice corporatiste", Marvin Olasky, un critic conservator al relaţiilor publice, observa că, înainte de inventarea "relaţiilor publice", directorii corporaţiilor dezvoltau "relaţii personale" prin implicarea personală în comunitate şi în cadrul organizaţiilor civice. Odată cu apariţia relaţiilor publice, pe care el le echivalează cu paradigma interpretativă, Olasky consideră că practicienii de relaţii publice intervin în această relaţie pentru a manipula mass media şi a participa în tehnici de camuflare a unei responsabilităţi sociale presupuse pentru a izola directorii de publicurile lor. Olasky a identificat astfel importanţa relaţiilor în relaţiile publice. Astăzi, trebuie să folosim relaţii sociale, mediate şi chiar robotizate pe lângă cele interpersonale din trecutul ideal prezentat de Olasky. Relaţiile sunt cheia relaţiilor publice eficiente şi ele pot fi măsurate pentru a le arăta valoarea.

Deşi ideea că relaţiile publice ar trebui să fie o funcţie strategică de management era deja în circulaţie încă de acum 50 de ani, consider că teoreticienii din mediul academic au realizat suficient de multe în ultimii 50 de ani pentru a dezvolta corpul de cunoştinţe necesar punerii acestei paradigme în practică în adevăratul sens al cuvântului. În ediţia din 1958, Cutlip şi Center îl citau pe Earl Newsom: "Trebuie să ne aducem aminte în mod constant că treaba noastră nu este să le spunem managerilor ce trebuie sau nu trebuie să facă, ci să dezvoltăm o ştiinţă care să le ghideze judecata". De atunci şi până acum consider că am construit o astfel de ştiinţă.

Am realizat acest lucru în parte prin studierea altor discipline. Eu mi-am construit teoriile, de exemplu, prin căutarea rolului relaţiilor publice în teorii ale psihologiei sociale şi cognitive, teorii organizaţionale, management strategic, comunicare organizaţională şi relaţii interpersonale. Nu m-a mulţumit niciodată să accept status quo-ul relaţiilor publice asa cum este. Nici nu m-a mulţumit să accept ceea ce teoreticienii acestor alte discipline cred că reprezintă relaţiile publice - adică ceea ce în mod general este reflectat de paradigma simbolică, interpretativă. Mai degrabă am căutat neconcordanţe în gândirea din aceste domenii pentru a identifica rolul relaţiilor publice în managementul strategic.

Mulţi dintre profesioniştii de astăzi în relaţii publice încă mai recomandă studierea teoriilor ştiinţelor sociale şi din mediul afacerilor pentru pregătirea în domeniul relaţiilor publice. În 1958, Cutlip şi Center se întrebau: "Cât de mult au contribuit cunoştinţele specializate ale practicienilor la arta comunicării şi relaţiilor umane? Nu sunt de ajuns metodele şi procedurile ştiinţifice împrumutate din ştiinţele sociale precum psihologia, economia, istoria şi jurnalismul? Pot practicienii să împrumute şi încă să pretindă titlul de profesionişti?" Cutlip şi Center au răspuns negativ: "Nu ştim destul." Astăzi, consider că ştim mult mai mult despre cum să practicăm relaţiile publice în beneficiul organizaţiilor şi societăţii. Nu mai împrumutăm. Avem propriile noastre teorii.

În cartea sa, "Câmpurile de diamante", Russell Conwell, fondatorul Universităţii Temple, a oferit multe exemple de oameni care nu erau nevoiţi să călătorească departe pentru a găsi diamante. De exemplu, un fermier din Pennsylvania şi-a vândut ferma că să facă rost de bani pentru a pleca să caute petrol în Canada. Fermierul care a cumparat terenul a descoperit că deţinea faimosul teren de extracţie al petrolului din Pennsylvania. Nu trebuie să "călătorim" prin alte discipline pentru a ne găsi diamantele. Relaţiile publice sunt o disciplină importantă dacă eşti bun. Aşa că începe să fii bun. Devino membru al Institutului de Relaţii Publice ca să sprijini cercetarea şi educaţia şi învaţă să foloseşti această cercetare în munca ta. Eu cred că, dacă relaţiile publice continuă să se dezvolte în urmatorii 50 de ani ca profesie ce se predă în şcoli, societatea o va privi nu ca pe o profesie deviantă, ci ca pe o instituţie care ajută organizaţiile, publicurile şi societatea să dezvolte relaţii armonioase unele cu celelalte. 


Dr. James E. Grunig este Profesor Emeritus în cadrul departamentului de comunicare al Universităţii Maryland.

Grunig este coautor al lucrărilor: Managementul Relaţiilor Publice (Managing Public Relations), Tehnici de Relaţii Publice (Public Relations Techniques), Ghid managerial de excelenţă în PR şi managementul comunicării (Manager's Guide to Excellence in Public Relations and Communication Management), Organizaţiile eficiente şi excelenţa în relaţii publice: un studiu de managementul comunicării în 3 ţări (Excellent Public Relations and Effective Organizations: A Study of Communication Management in Three Countries). Este editorul lucrării Excelenţă în Relaţii Publice şi Managementul Comunicării (Excellence in Public Relations and Communication Management). A publicat peste 250 de articole, cărţi, lucrări şi rapoarte ştiinţifice.

A fost primul câştigător al premiului "Pathfinder Award for excellence in academic research on public relations", oferit de Institute for Public Relations în 1984, pentru întreaga sa activitate de cercetare, În 1989, a primit "Outstanding Educator Award" din partea Societăţii Nord-Americane de PR (PRSA). În 1992, fundaţia PRSA i-a acordat distincţia "Jackson, Jackson & Wagner award" pentru cercetare în domeniul ştiintelor comportamentale. În 2000, obţine un premiu special din partea Asociaţiei academice de Jurnalism şi Comunicare de Masă (AEJMC). În 2005, primeşte cea mai înaltă disticţie a Institute for PR "the Alexander Hamilton Medal" pentru contribuţia sa la profesionalizarea domeniului PR.

Traducere şi adaptare: Adina Tudor, Forum for International Communications.
În original, "After 50 Years: The Value and Values of Public Relations". 45th Annual Distinguished Lecture of The Institute for Public Relations, The Yale Club, New York, November 9, 2006
Copyright Institute for Public Relations. Copyright 2008 Forum for International Communications pentru versiunea în limba română. Text reprodus cu acordul IPR.
Pin It

Parteneri

 Logo Vodafone       BT Logo Aliniat Central               logo oxygen site