În comunicare, ascultarea bate zgomotul. De vorbă cu Corina Vasile, Raiffeisen Bank

corina_vasileDialog despre prezentul breslei comunicatorilor, cu memoria trecutului şi speranţa viitorului, iată tema interviului de faţă cu unul dintre cei mai apreciaţi comunicatori din industria bancară românească. Interviul atinge miezul şi conexiunile unor subiecte dinamice şi invită şi pe alţii să ni se alăture, într-un dialog prolific al breslei.

Cum e să fii comunicator, în România, astăzi?


Toată lumea se pricepe la comunicare - e lucru ştiut - , aşa că, la o adică, putem face şi un „vox pop” pe aceasta temă vastă  :). Din punctul meu de vedere, e cel puţin la fel de palpitant ca acum 12 ani, altfel aş face altceva chiar acum.

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării; a existat şi o altă opţiune sau era deja totul cristalizat la acea vremea?


La acea vreme nu era absolut nimic cristalizat. Vorbim de anul 1990! Am încheiat trimestrul I din clasa a XII-a cu profesoara de Filosofie predicând doct şi exclusiv trio-ul Marx, Engels, Lenin şi l-am început pe al doilea cu aceeaşi persoană care preda cu încă şi mai mare înfocare Schopenhauer, Hegel şi Kant. Doamna/tovarăşa fusese activistă de partid „pe municipiu” în timpul liber. Nu e o critică, e un fapt divers din viaţa unor tineri de 18 ani de la acea vreme. Probabil a fost şi prima dată când am avut un exemplu concret despre ce înseamnă credibilitate – şi lipsa ei.

Pentru mine a fost o decizie conjuncturală  - entuziasmul celor 18 ani combinat cu cel revoluţionar – bineînţeles că iniţial vroiam să mă fac doctor. Întâmplarea face că mulţi ani după aceea, când a trebuit din păcate să stau mult prin spitalele româneşti cu parinţii mei, să pierd şi ultima urmă de regret.

Altfel, să ai o profesie nouă într-o lume nouă (aşa credeam noi atunci) părea într-adevar interesant. Şi chiar era.

Cum se prezintă realitatea breslei prin cei 12 ani de experienţă?


Am fost reporter, editor, redactor-şef etc - nouă ani înainte să fiu „piar”. E un disclaimer necesar, zic eu. Mai ales că la ambele meserii pare să se priceapă toată lumea  :). Personal, mi se pare că am avut parte şi ca ziarist şi ca piarist de perioade în care profesia respectivă a fost într-una din perioadele faste. Acum mi se pare că presa şi-a pierdut busola, în timp ce relaţiile publice încep să fie luate în serios şi să se şi ia în serios.

Am depăşit de ani buni faza de „blondele de la PR”. Ceea ce nu este puţin lucru, pentru că în perioada 2004-2008, numeric breasla era cât pe ce să dea pe-afară de atâţia specialişti cu mastere în comunicare. Deloc surprinzator, cei buni din breaslă au confirmat în criză că sunt chiar buni. Pentru mine, faptul că pot să enumar imediat cel puţin 20 de specialişti de relaţii publice de la care am ce învăţa şi care sunt în acelaşi timp şi exemple de etică, mi se pare semn bun. De ce? Pentru că aceşti oameni funcţionează întotdeauna ca un factor multiplicator: fiecare mai învaţă măcar pe alţi 10 ceea ce ştiu, şi ce e bine şi ce e rău în practica de relaţii publice, aşa că sunt şanse mari ca viitorul să sune bine.

Recent am observat un trend (de fapt un trenduleţ – adică genul minor): bloggereala pe teme de PR. Noutatea constă în faptul că scriu pe temă unii despre care n-am auzit să fi facut ceva concret în branşă (mi se pare că îşi zic consultanţi, deşi nu i-a consultat nimeni). Partea hazlie este că bloggereala pe temă a ajuns să fie folosită nu ca detaliu opţional în CV, ci ca argument la o eventuală angajare: „scriu despre, deci mă pricep”. Concluzia mea ar fi că cei care fac, şi fac bine, ar trebui să şi vorbească mai mult despre asta.

La nivel de breaslă, comunicatorii sunt încă precum cizmarii cu pantofii nepingeliţi, le rezolvă altora problemele cu stakeholderii, transparentizează afacerile clienţilor etc, dar industria de PR e încă evazivă în legătură cu propriile afaceri, indicatori, standarde. Orice încercare de transparentizare din ultimii ani eşuează într-o serie de tabele a căror relevanţă este discutabilă; pe de altă parte, ce poţi face dacă întrebi companiile despre cifre, indicatori, cifre de afaceri şi fee-uri care nu sunt comparabile pentru că sunt calculate diferit?

Te consideri un bun manager?


Uneori, da. Dacă nu te îndoieşti de tine măcar din când în când, sunt puţine şanse să îmbunătăţeşti ceva. Punctul slab e că dau cam rar feedback pozitiv; colegii îmi spun că e din cauza că am standarde înalte şi că orice e foarte bine făcut mi se pare normal. Nu-i pot contrazice, percepţia înseamnă realitate  :).

Au existat şi momente mai "întrebătoare" în cariera ta în care ai crezut că ţi-ai ales greşit drumul?


A, eu sunt "întrebătoare" din fire – mă îndoiesc, deci exist  :) - dar nu neapărat în sensul întrebarii tale.
N-am crezut niciodată că viaţa profesională – şi viaţa, în general – ar fi un fel de autostradă, care te duce din punctul A în punctul B pe drumul cel mai scurt, minim trei benzi pe sens, totul e să bagi viteză şi să depăşeşti în trombă pe unul cu motor mai mic. Mai degrabă ar fi un drum cu suişuri şi coborâşuri, te mai uiţi în jur, mai râzi/vorbeşti cu lumea, vezi ce frumuseţi cresc pe marginea drumului etc. Altfel spus, nu există drum greşit în profesie, există doar oameni înguşti la minte.
Indiferent însă cum şi de ce îţi vin întrebarile, momentele „întrebătoare” sunt utile, cu puţin noroc chiar îţi schimbă în bine viaţa.

Familie sau carieră, dacă ar fi să suspendăm una şi să rămânem doar cu cealaltă?


Nicio carieră care îţi „cere” să sacrifici familia (în cel mai larg sens) nu merită să o urmezi. Şi reciproca e valabilă: dacă familia îţi cere să stai la coada cratiţei punct, chiar dacă tu ai vrea să faci altceva, ar trebui sa-ţi reorganizezi familia. Dacă se întamplă una sau alta, sigur ceva pe undeva e greşit, de obicei în capul tău, unde încep şi se termină toate. În orice caz, să renunţi la oricare dintre ele înseamnă o lipsă de echilibru, care mai devreme sau mai târziu îţi va face rău. Nu e normal să ai sentimentul că faci un sacrificiu. Deci, în această dilemă votez „fără suspendare”. Să fie ambele şi anume cu executare (e de sezon, să batem în lemn, dar fără umor n-ai ce căuta în meseria asta – nici în altele, parerea mea  :).)

Cum vezi decuplarea creaţiei de creativitate şi înlocuirea celei dintîi cu cea de-a doua, ca ideal şi ca "standard"? De câtă creativitate are nevoie breasla comunicatorilor?


Eu şi echipa mea avem o vorbă pentru ceea ce foarte frumos şi subtil ai formulat tu: „să mai facem o floricică, să fie frumos”. Cam asta ar fi în traducere liberă creativitatea fără cap şi coadă, fără scop şi în final fară rezultate. Vorba ceea, dacă tot nu ştim ce obiective vrem să atingem, măcar să facem un flashmob, că e în trend.

Celebrul factor „wow” e ok, cu condiţia să fie şi eficient şi eficace. Personal, am cea mai mare satisfacţie când îmi ating obiectivele cu cele mai simple şi cele mai puţin costisitoare instrumente. Pentru unii asta ar fi o lipsă de creativitate, plus că nu prea iei premii internaţionale  :).

Totuşi nu cred că ducem lipsă de creativitate în cel mai bun şi productiv sens şi cred că şi cu creaţia stăm destul de bine – văd tot timpul proiecte pe care mi-aş fi dorit să le fi făcut eu şi îi admir pe profesioniştii care le-au creat şi executat. În rest, totdeauna şi în orice meserie sunt unii care vorbesc mult şi fac puţin sau îţi iau ochii cu „gimmick”-uri.

Modestia – un plus sau un minus în arsenalul unui comunicator?


Pe termen lung, cred că e un plus. Dar asta, bineînţeles, rămâne ca timpul s-o demonstreze. Mulţi cred ca orice producţie de zgomote înseamnă musai o comunicare bună (360 de grade etc); eu spun că vorba „închide gura, că faci curent” e de mare valoare practică, măcar din când în când. Valoarea practică vine din faptul că, cu gura închisă, creşte probabilitatea ca mai întâi să gândeşti, şi apoi să vorbeşti.

Ce-ai vrea să ţi se întâmple în 2013?


Jumatate de an a trecut, şi nu am de ce să mă plâng. Ca de obicei, nu văd niciun risc să mă plictisesc.

O recomandare pentru noi toţi?


În comunicare cel mai important lucru este să ştii să asculţi. Dacă ai înţeles corect problema, ai şi jumatate din soluţie. Dacă înţelegi şi contextul, ai trei sferturi din rezolvare. Dacă ai la tine (în cap) trusa de instrumente, 90% e făcut. Restul e tehnologie. Disclaimer: nu trageţi cu tunul în muşte  :). Excepţie: dacă clientul doreşte morţiş să tragă cu tunul în muşte (am stabilit deja că toată lumea se pricepe la comunicare, da?), atunci aşa să fie, dacă plăteşte factura. Dacă se poate în avans.



Corina Vasile
conduce din 2002 Direcţia de Relaţii Publice a Raiffeisen Bank.
A fost redactor şef la Ziarul Financiar între anii 2000 şi 2002. Este absolventă a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Uniuversităţii din  Bucureşti şi a programului de Executive MBA la IEDC Bled School of Management, Slovenia.



Interviu realizat de Dana Oancea