Valeria Tudor, The House PR Agency: Cum ajungi să convingi un candidat că flexibilitatea se obține printr-un trade win-win?

Cum demonstrezi că tu, ca antreprenor, ești bine intenționat și nu ții resursele în casă, ci îți dorești să le direcționezi către echipă, în forme acceptabile pentru ei. Iar o provocare personală, a mea: cum faci, ca manager de agenție mică, să fii auzit și să dai o voce și echipei tale, astfel încât industria să adopte anumite pattern-uri de lucru deja testate?– Valeria Tudor, founder & owner The House PR Agency, în dosarul PR România despre piața muncii în PR.

Industria comunicării este într-o continuă transformare și adaptare, la fel și tipologiile candidaților care aspiră la o carieră în domeniu. Cum consideri că s-au modificat aceste tipologii în ultimii 2-3 ani și încotro ne îndreptăm ca industrie?

Constat cu uimire că nu mai există o tipologie anume. Pe vremea junioratului meu, acum ceva ani, era mult mai ușor să construiești un profil al celui care își dorea să lucreze într-o agenție. Creativitatea era considerată a fi unul dintre atuurile de bază. Apoi, creativitatea a început ușor-ușor să se confunde cu un stil ceva mai relaxat în a trata profesia în sine și responsabilitatea care vine odată cu alegerea de a fi comunicator.

Cred că managerii de agenții s-au prins de chestia asta, astfel că blendul căutat inițial, creativitate-pasiune, nu a mai fost suficient. Îmi aduc aminte din interviuri, fiind eu însămi în postura de candidat, că mi se specifica în mod clar că în PR se muncește și că e nevoie de mine full-time. Flexibilitatea era încă un deziderat la vremea respectivă. Abia acum, cu pandemia, s-a mai învățat industria și cu asta.

În același timp, tiparele de lucru adoptate de mine acum aproape 7 ani nu au fost neapărat bine primite la noi pe piață. Chiar dacă am avut încredere că vor funcționa, practica mi-a demonstrat contrariul, așa că am fost nevoită să învăț și să cresc în mod accelerat ca profesionist și să studiez pe parte de leadership pentru a-mi da seama ce am de făcut în continuare. Am schimbat mai multe stiluri, până când flexibilitatea dorită de mine a căpătat valențe benefice pentru întreaga echipă și nu a mai generat frustrări și tensiuni legate de cine lucrează mai mult sau mai puțin.

Este interesant că, în ciuda tuturor adaptărilor din industrie, mentalitatea candidaților a rămas oarecum similară. Se cer salarii imense, pe care o agenție mică abia are resurse să le susțină; în schimb, se impune ideea de flexibilitate. Foarte puțini candidați înțeleg că, mai ales în contextul actual, se fac anumite eforturi de a menține lucrurile pe linia de plutire și că, oricât ne-am dori să fie altfel, pragmatic vorbind, așteptările nu coincid cu realitatea. Se cere munca part-time, cu taxe, salarii și beneficii care corespund unui job full-time. Aici văd în continuare un challenge.

Va fi tot mai greu să găsim acei candidați pe care îi căutăm, pentru că ei nu mai pot fi cumpărați, așa cum am fost noi. Pe noi ne atrăgea mirajul agențiilor de renume, ne doream să facem parte dintr-o echipă condusă de oameni pe care îi admiram, ne doream premii. Am optat pentru profesia asta din pasiune și continuăm să o practicăm la fel și acum. Mulți dintre noi depindeam și de salariul câștigat. Nu ne permiteam să schimbăm un job sau să migrăm atât de ușor de la o agenție la alta. Fiecare mișcare de genul acesta reprezenta un risc de asumat. Puteai foarte ușor să rămâi pe dinafara unei industrii în care se intra greu oricum. Trebuia să fii foarte bun ca să ajungi la un interviu într-o agenție multipremiată.

Acum, oamenii migrează foarte ușor, au un anumit confort financiar care le permite să facă asta și aleg job-urile în comunicare ca pe o opțiune, nu neapărat din pasiune. Sunt dispuși să facă mult mai puține compromisuri și sunt mai conștienți de echilibrul dintre viață personală și profesională, așa cum noi am devenit mult (prea) târziu. Unii dintre ei chiar preferă viața de freelance, pentru că e un trade între stabilitate financiară și flexibilitate. Pentru noi acest lucru era un lux, ceva la care nici nu visam. Ne uitam admirativ la cineva care făcea acest pas.

Poți numi trei tendințe actuale pe piața muncii? Cum a evoluat relația angajator-angajat de la debutul pandemiei încoace și ce noutăți/provocări ne oferă instrumentarul de lucru actual și noul modus operandi post-pandemic?

Pentru noi, schimbările nu au fost mari. Lucrând cu clienți din afară, cu care cred că ne-am văzut față în față o dată sau de două ori în decursul a câțiva ani, am continuat să intrăm în aceleași call-uri, doar că de acasă în loc de office-ul din spațiul de co-working în care eram. Nu am digitalizat nimic, pentru că eram deja digitalizați și toate resursele interne erau accesibile oricând și de oriunde. Mi-am dorit mult să lucrăm așa, cu atât mai mult cu cât acum aproape 2 ani călătoream destul de mult, aveam zile în care pe caniculă sau ninsoare care bloca orașul alegeam să lucrăm de acasă, iar pentru noi, digitalizarea a devenit, cu fiecare lună, un fel de lifestyle de agenție.

Este genial că odată cu pandemia am putut să îmi pun în aplicare și visul pe care l-am avut de multă vreme – acela de a forma o echipă internațională. M-am bucurat tare de acest moment în care am putut aduce în echipă capabilități de care aveam nevoie de multă vreme, în special pe zona de digital. Ador să găsesc formule de echipă care să funcționeze pentru un anumit moment din evoluția agenției și se confirmă că suntem pe drumul cel bun prin rezultatele și feedback-urile obținute de la clienți. Mulțumirile vin voluntar, nu le solicităm, ceea ce e și mai îmbucurător.

Challenge-ul rămâne în continuare cel enunțat deja: cum ajungi să convingi un candidat că flexibilitatea se obține printr-un trade win-win și că nu mai trăim în vremurile când se cereau laptop de ultimă generație și mașină la scară. Cum demonstrezi că tu, ca antreprenor, ești bine intenționat și nu ții resursele în casă, ci îți dorești să le direcționezi către echipă, în forme acceptabile pentru ei. Iar o provocare personală, a mea: cum faci, ca manager de agenție mică, să fii auzit și să dai o voce și echipei tale, astfel încât industria să adopte anumite pattern-uri de lucru deja testate?

În contextul flexibilizării pieței muncii, cum simți că se reinventează noțiunea de „echipă”?   

Well, în ciuda tuturor canalelor de comunicare online pe care le folosim, ne simțim uneori un pic deconectați, mai ales în contextul în care fiecare dintre noi dezvoltăm și alte proiecte personale. Cred că este mult mai vizibil modul în care ne completăm unii pe alții. Dacă înainte lucram împreună o prezentare, spre exemplu, și nu se știa cine și ce a scris mai exact pentru că vedeam pe mail doar forma finală, acum, când o scriem live, online, este mult mai ușor să sesizezi nuanțele și să apreciezi contribuția fiecăruia. Pe noi ne-a ajutat distanța la profesionalizarea echipei, cumva. Am conturat mai bine ideea de specializare și am ajuns să divizăm mai bine task-urile între noi, să trecem de la a face de toate la a integra mai bine resursele disponibile în echipă. Ne completăm mult mai eficient și mai bine unii pe alții.

Nevoia de construcție și sens în industria comunicării pare să intre în contradicție cu fantoma lui „mai repede”, nerăbdarea permanentă și graba specifică interacțiunilor din această breaslă. Se pot reconcilia cele două tendințe – cea de construcție cu cea de experiment?

Da, se pot reconcilia prin echilibrul personal al managerului de agenție. În general, dacă omul care conduce este echilibrat, există echilibru și în echipă și în modul de lucru. Desigur, de multe ori trebuie să spui „nu” clientului –  și pentru mulți dintre noi este greu să facem asta chiar și în viața personală, darămite la job. E nevoie de multă muncă de onestitate, față de noi și față de echipă, și de enorm de multă ascultare. Fără ascultare, nu ai cum să-ți cunoști colegii, iar dacă nu îi cunoști, nu știi exact pe cine să te bazezi, ceea ce este vital într-un moment de naufragiu. Am avut momente când credeam că le știu pe toate, la fel ca mulți alți șefi de agenție pe care i-am întâlnit în diferite etape profesionale din viața mea, și când îmi era greu să-mi dau seama care sunt nevoile concrete ale echipei, cine muncește, cum livrează și la cine pot apela într-o situație de urgență. Pandemia m-a învățat să evit orice hei-rup, să planific mai bine, să deleg, să cunosc timpul și resursele de care avem nevoie pentru a livra și să negociez cu clientul în consecință, să am focus pe clienții actuali, care să aibă mereu prioritate, să nu irosesc tot ceea ce e mai bun la noi pentru cereri nefondate de muncă gratuită, cum sunt pitch-urile. Orice client care poate plăti un audit la o companie specializată poate să își asume și costul unei strategii. Negreșit, fără excepție. Dacă am învățat să fac ceva mult mai bine, este să câștig timp pentru echipa mea.

Să privim puțin spre viitor. Te-aș întreba care este sensul pe care îl dai viitorului acestei industrii din perspectiva oamenilor care o însuflețesc și, la urma urmei, ce te motivează să rămâi în această breaslă?

Este mult mai greu acum să anticipăm ce va fi. Abia mai poți să planifici o călătorie de business de pe o săptămână pe alta. Deci întrebările despre viitor și clasica „unde te vezi peste 5 ani” pică. Pot să îți spun ce fac eu: învăț tot ce nu știu pentru a putea oricând să îmi ajut colegii să crească. Asta mi-aș dori să facă toată industria, să spună „nu știu, modelele noastre sunt depășite, vreau să învăț cum să fac mai bine” și să meargă mai departe. Să iasă din zona „fac așa pentru că așa se face sau așa nu se face”. Să se îndrepte spre creștere prin învățare, cu gândul că orice creștere e benefică nu doar pentru industria în sine, ci mai ales pentru oamenii din ea.

Interviu realizat de Dana Oancea. Copyright PR Romania, toate drepturile rezervate.