Cine scrie, rămâne

11 Mai 2010 |
Michael Jürgs
michael_jrgsAxel Springer le spunea omuleţi în flanel şi anumiţi economişti mai cred şi astăzi că jurnalismul este o profesie asemănătoare cu a lor. Însă branşa are nevoie de economişti temerari. În acest episod publicistul Michael Jürgs explică de ce branşa jurnaliştilor are nevoie de manageri buni.

Că printre cele patru coloane portante ale unei democraţii cu încredere în sine şi conştientă de rolul ei într-o societate liberă se numără şi jurnalismul, numit de aceea tradiţional "a patra putere", este subliniat cu plăcere de oratori pe la banchete.

Este un lucru ştiut.

Că ziarele şi revistele sunt de neînlocuit pentru controlul necesar al celorlalte trei puteri şi nu este de ajuns dacă amatorii uploadează la fiecare secundă în reţea, în mod neverificat, ceea ce le trece prin cap sau le atrage atenţia, este totuşi adevărat. Asta nu restrânge în vreun fel relevanţa Internetului, ci relativizează doar importanţa sa.

Drepturi cetăţeneşti, nu chiloţii vreunei piţipoance vedete


Este adevărat că lumea liberă nu ar fi aflat nimic despre teroarea zilnică de stat din Iran sau China fără martorii oculari din World Wide Web. Asemenea jurnalişti "cetăţeneşti" îşi merită cu adevărat numele. Pentru ei contează drepturile cetăţeneşti şi nu vreo pereche de chiloţi pierdută de vreo piţipoancă vedetă de categoria C. De aceea sunt de neînlocuit atât timp cât în dictaturi nu există presă liberă. Dar una din caracteristicile jurnalismului este tocmai conţinutul. Şi dacă acesta este elementar, forma în care este diseminat nu mai este importantă - poate fi tipărit, trimis pe email, prin twitter sau expediat.

Înapoi la aspectele economice ale lumii libere. Publicitatea, care le-a adus lorzilor presei recolte bogate în hambare, se mută pe Internet. Asta acutizează criza tiparului până la comă. Dar numai economişti loviţi de paloare mentală cred că numărul de click-uri online reprezintă rezolvarea problemelor lor terestre şi astfel raiul pe pământ.

 

Jurnaliştii au nevoie de comercianţi temerari

 

Evaluatorii se învârt peste tot. Pentru ei contează doar ceea ce poate fi măsurat. Ei nu ştiu însă, avertizează cineva care ar trebui să ştie, şi anume experimentatul Lothar Leonhard, că un click în sine nu înseamnă nimic, pentru că sustenabilitatea unui produs nu poate fi măsurată printr-un număr de click-uri. Ar fi cam ca şi când un mare ziar regional s-ar bucura de de număr mare de click-uri, în timp ce în realitate pierde din ce în ce mai mulţi cititori. Există mai multe lucruri în Cer şi pe Pământ decât poate visa o înţelepciune formată la McKinsey.

În dorul lor spre găsirea unei comori la capătul curcubeului, care nu a fost încă descoperită de concurenţă, jurnaliştii sunt imprevizibili. Căutările de comori costă însă bani. Între noi fie spus, ele se numesc şi documentări. Imprevizibilul este însă duşmanul managerului media, dispreţuiţi cândva în breaslă cu numele de cifrari.

 

Omuleţii în flanel ai lui Axel Springer


Editorul Axel Springer îi numea dispreţuitor omuleţi în flanel, chiar dacă avea disperată nevoie de ei. Aceştia în schimb ameninţau - şi de când criza există real îşi pun în sfârşit ameninţările fără jenă în practică - să reducă cu proxima ocazie bugetul redacţiei, să concedieze angajaţi, ceea ce ei numesc eliberare, şi să se răzbune astfel pentru toate înjosirile suportate. Niciodată nu a fost atât de uşor ca acum.

Pentru că editorii ciudaţi şi încăpăţânaţi sunt pe lista speciilor periclitate, jurnaliştii au nevoie acum mai mult ca oricând de comercianţi temerari, care respectă cuvintele negre pe fond alb şi au grijă ca nimic să nu alunece în roşu. Pentru că altfel jurnaliştii ar declama textele lor prin zonele pietonale pentru a face după aceea chetă pe la cine se milostiveşte de ei. Alternativa de a-şi căuta o meserie respectabilă nu a fost niciodată o perspectivă cu adevărat atractivă.

 

A doua profesie ca vechime din lume


Manageri care sunt capabili de entuziasm ridică casa în care vor putea locui cuvinte. Au grijă ca statica clădirii să fie una bună, ca pereţii să fie destul de groşi, să nu existe găuri în acoperiş şi totul să fie ridicat pe un sol bun. Fără ei, tot ceea ce înseamnă ziare, reviste şi magazine nu ar fi fezabil.

Dar fără noi, ei nu ar fi la urma urmei decât nişte acţionişti care distrug filmele de supraveghere de la Lidl sau hârtii pe la Hypo Real Estate sau se ocupă de declaraţia de impozit a lui Klaus Zumwinkel (apropos: toate cazurile anterioare au ieşit la lumină prin anchete jurnalistice). Nu e atât de entuziasmant, nici pe departe la fel de susceptibil de vreun premiu ca a doua meserie ca vechime din lume. Despre existenţa primei probabil că nici nu s-ar fi aflat dacă nu ar fi existat jurnalişti, care să împrăştie informaţia, verbal sau în scris.

Curăţenie pe coridorul pieţei media

Cine scrie, face parte dintre acele vieţuitoare din ţestele cărora editorii beau mai demult şampanie (vorba de duh îi aparţine bineînţeles unui jurnalist, lui Erich Kuby, căruia luxul personal, plătit de editorii acestuia nu i-a repugnat niciodată). Pe timpuri de criză fac asta numai în secret, în public se îmbată cu apă, doar în cazuri excepţionale cu câte vreo autoare tânără cu un păhărel de spumant.

Asta dă bine. Dacă s-ar făli ca înainte, ar putea să îi vină vreunui redactor şef, care nu mai suportă să tot audă cuvântul „economie“ ideea să le pună întrebări. Este adevărat că în vremurile de aur, care au durat până acum câţiva ani, angajatorul lui, editura XY, a câştigat într-o decadă aşa între trei şi patru miliarde de Euro net? Şi cât de mari sunt pierderile în aceste timpuri prezente de criză? Mai mult de trei sute de milioane? Şi dacă au fost într-adevăr pierderi sau doar încasări mai mici în comparaţie cu perioadele anterioare? Şi dacă în final, în ciuda crizei etc. etc. există un câştig net, creat în ţestele ... ei?

 

Despre scriitori şi regulatori


Care este diferenţa majoră dintre scriitori şi regulatori? Primii cred că totul este posibil, riscă pentru ceva aparent imposibil. Ceilalţi caută modalităţi să elimine orice risc. În cazul în care reprezentaţii celor două lumi sunt experţi în domeniul lor, se nasc înscenări extraordinare când unul trece prin decorul celuilalt, atingând suflete, vitalizând capete, deschizând inimi. Aceste cazuri chiar există.

Doi dintre ei, care stau în fruntea caselor onorabile în ciuda crizei publicitare şi administrează şi păzesc comoara care le-a fost încredinţată făcând acest lucru cu respect şi de la acelaşi nivel cu cei care sunt neîncetat în căutarea acesteia, adică a jurnaliştilor - ceea ce este respectat la rândul lor de către aceştia - sunt Rainer Esser de la Zeit şi Ove Saffe de la Spiegel. Că jurnalismul de calitate este baza afacerilor lor o ştiu deja. Deci vor face pe dracu în patru înainte de a economisi la temelie.

 

Piticii se cred giganţi


Realitatea nu este atât de simplă ca ideea că cei buni sunt jos iar cei răi sus. În lumea mărfurilor media lucrurile se petrec la fel ca şi în viaţa reală. La prea multe ziare de scandal redactorii sunt chiar mai proşti decât proprii cititori. Dacă în procesul de curăţare care durează de ani pe coridoarele vanităţilor pieţei media s-ar fi pierdut doar încrezuţi şi băieţi de cartier, nu ar fi o ocazie pentru un necrolog atât de trist.

Însă de când managerii îşi imaginează că a fi jurnalist nu este decât o meserie ca şi a lor, de unde a patra putere!, secerişul loveşte oameni care sunt maeştri ai profesiei, care nu pot fi mituiţi, care acţionează moral şi cred în ceea ce publică - jurnalişti.

Talent, instinct şi pasiune, cei trei regi sfinţi ai breslei scriitoreşti nu pot fi învăţaţi. A te adresa unui grup ţintă fără un scop anume în afara unui profit cu două cifre se termină în discuţii de grup. Astăzi piticii care se oglindesc când se piaptănă în jantele maşinilor lor de serviciu şi se cred uriaşi şi mari, cred că pot realiza ceea ce le este rezervat experţilor - să găsească poveşti şi să atingă sufletele oamenilor.

 

Cine scrie, rămâne


"Nu le daţi putere plicticoşilor" a fost, indiferent din ce direcţie bătea vântul politic mult timp un consens tacit la toate editurile. Oameni cu talent au fost angajaţi de către proprietarii caselor de editură pentru construcţia acestora. Ei se ocupau între timp de software-ul autorilor. Era mai ales valabil pentru editorii de carte. Siegfried Unseld în scrisoarea sa către Thomas Berndard la 13. septembrie 1965: „Un editor este un bărbat care este obişnuit să se lase zilnic surprins de către ideile, imaginaţia şi dorinţele autorilor săi… Sarcina principală a editorului este însă să se asigure că autorul are întotdeauna posibilităţi bune de lucru..."

Nici măcar dotările birourilor nebunilor de serviciu din branşă, a vanitoşilor, a magicienilor vorbelor nu îl mai interesau pe şeful de şantier. Terasa de pe acoreriş le era deschisă la fel ca şi cantina, însă spaţiile întinse până la orizonturi inimaginabile, în care se năştea neobişnuitul prin scris, poezie, compactare, în care începeau călătoriile către comorile de la capătul curcubeului, le erau bineînţeles interzise. Din când in când puteau însă să vină în trecere la un păhărel de - ce oare? - şampanie.

 

Back to the roots!


Când managerii se avântă către riscuri şi se aşează la masa negocierilor de criză, ar putea porni înspre scopuri comune cu jurnaliştii, şi acum mai mult ca oricând - pentru că în cazuri de pericol şi situaţii extreme calea de mijloc aduce numai moartea - face fanteziile să devină realitate. Cine scrie, acela rămâne şi crede, că ştie totul mai bine (cum se poate observa şi din acest text).

Încă, spune jurnalistul TV Günther Jauch, ziarele sunt alimente pentru cetăţeni alerţi. Ceea ce nu poate „groapa de gunoi informaţională a Internetului“, acest lucru îl fac jurnaliştii - din avalanşa de informaţii le aleg pe cele importante şi explică ce înseamnă ele: În mod informativ, distractiv, explicativ, dezvăluitor. Criza jurnalismului este câteodată numai criza snobilor din branşa media fără educaţia necesară, care nu o să recunoască niciodată că peste tot le-ar fi mai bine decât acolo, unde tocmai se cred mari "mahări".

Să fii important în loc să faci pe importantul sau Back to the roots este de aceea răspunsul meu la întrebarea de ce mai avem nevoie de jurnalişti.


Michael Jürgs, născut în 1945, a devenit la 23 de ani şef de redacţie la foiletonul „Abendzeitung“ din München. Mai târziu a făcut carieră la „Stern“, unde a fost redactor şef din 1986 până în 1990. Timp de doi ani, între 1992 şi 1994 a condus şi revista Tempo, a cărei ediţie a fost oprită între timp. De atunci a publicat o serie de bestseller-uri ("Romy Schneider", "Cazul Springer", "Zone tulburi").

În original Wozu noch Journalismus? Wer schreibt, der bleibt publicat în Süddeutsche Zeitung în data de 19 Martie 2010. Reprodus cu acordul redacţiei germane PR Journal şi al autorului. Traducere Casa de Traduceri, adaptare Dana Oancea, Forum for International Communications. Copyright 2010 PR Romania pentru versiunea în limba română.