PR Romania

PR sau Patriotic Relations

Aş vrea sa vorbesc puţin despre comunicatorii români. Nu despre oameni de PR, piarişti, spin doctors sau cum mai suntem numiţi în funcţie de cine ne descrie, ci despre simpli comunicatori. Alăturarea dintre "simplu" şi "comunicator" este în adins aleasă pentru a arăta cât de naturală este acţiunea de a comunica. Şi totuşi, nu este simplă deloc.

Noi românii suntem extrem de avizi de comunicare. Vorbim mult, dăm multe sfaturi, vorbim despre politică, economie mondială, maşini, şi asta doar dacă te uiţi prin staţiile de autobuz sau cafenelele din Centrul Vechi, fără măcar să deschidem televizorul într-o seară oarecare. De fapt, dacă e să ne uităm la definiţia din DEX, comunicarea este acţiunea de a informa, de a da de veste. Ceea ce şi facem. Dacă ma întrebaţi pe mine, mai bine decât alţii. Poate aşa se explică şi faptul că, deşi este o meserie relativ nouă în România, comunicatorul este omniprezent. Oriunde te duci, cunoşti persoane care activează în domeniul comunicării, fie în PR, fie în publicitate, fie în afaceri publice.

Acum vreo 10 ani, când am dat eu la facultate, erau peste 10 candidaţi pe loc la Facultatea de Ştiinţele Comunicării din Bucureşti. Pe vremea aceea exista o percepţie conform căreia ajungeai foarte repede bogat dacă lucrai în publicitate sau în PR. Pentru mine era însă un domeniu fascinant, care îţi pune la treabă creativitatea, îţi oferă o platformă de pe care să-ţi poţi exprima ideile, aspiraţiile, sentimentele, şi lista poate continua în aceeaşi direcţie. Odată intrată în câmpul muncii am realizat cu indignare că trebuie să fii extrem de norocos să poţi face toate aceste lucruri în domeniul comunicării. Majoritatea comunicatorilor sunt constrânşi să informeze despre subiecte nu întotdeauna interesante, în modalităţi nu întotdeauna creative, pentru publicuri nu întotdeauna receptive, în schimbul unor salarii nu întotdeauna suficiente. Şi totuşi, am ajuns să înţeleg că tocmai aceasta este provocarea.

Drept urmare, aş îndrăzni să lansez o altă provocare. Dacă tot suntem atât de mari iubitori ai comunicării, dacă tot lucrăm cu atâta dedicare la popularizarea unui brand, la organizarea unor evenimente, la influenţarea politicilor publice în folosul unor interese mai mult sau mai puţin nobile, de ce să nu comunicăm la fel de abitir despre noi înşine, şi aici mă refer la noi ca români?

În ultima vreme, peste tot unde mă învârt aud din ce în ce mai mulţi tineri care discreditează această ţară şi poporul care o locuieşte. ”E nasol”, ”e mizerie”, ”e mârlanie”, ”suntem un popor de....(a se completa după bunul plac)”. Într-adevăr, o mulţime de lucruri merg prost, dar trebuie să existe şi aspecte pozitive pe care trebuie să le observăm, şi mai apoi să le comunicăm. Întâi nouă, apoi publicului extern. Nu asta facem în branding?

Dar pentru a putea face aşa ceva trebuie să creăm o ”fişă de post” a românului. Ce înseamnă să fii român? Ce ne diferenţiază pe noi, ca români, de alte naţii (ca om de PR vei şti că trebuie să comunici lucruri pozitive, nu o lungă listă de atribute ruşinoase)? Îmi pare că în loc să comunicăm noi lumii cine suntem şi ce atuuri avem, am preferat să ne însuşim modul în care ne vad alţii: media străine, popoarele vecine, politicienii de tot felul, etc. Iar ei nu ne descriu în termeni tocmai roz, eufemistic vorbind.

Odată cu recentele proteste din toată lumea, inclusiv de la noi, începem să realizăm că dinamicile socio-politice se transformă şi dacă vrem să avem succes, trebuie în primul rând să avem încredere în noi. Nu numai în noi ca persoane distincte, ci şi ca o comunitate. O comunitate de români competenţi, profesionişti, manieraţi, sinceri, etc. care să se ajute şi în ţară, dar şi în afara ei.

Politicienii noştri au investit sume fabuloase în crearea unui brand de ţară care include arhicunoscuta frunză, deplasări la târguri de turism înternaţionale, reclame de tot felul, dar au uitat de componenta patriotică şi de creare şi stimulare a sentimentului de apartenenţă, de mândrie şi de voinţă de implicare. Orice manager bun ştie că trebuie să ai angajaţii de partea ta, în acelaşi mod în care orice comunicator ştie că angajaţii trebuie  să fie primii pe care îi convingi că eşti cea mai tare corporaţie. Odată aderaţi la valorile, misiunea şi viziunea acesteia, managerul poate lua şi decizia de a taia salariile pentru a depăşi o criză, fără ca angajaţii să intre în grevă. Atunci când angajaţii vor ajunge să-şi asume decizia managerială ca fiind una corectă, necesară şi mai cu seamă, bine argumentată, comunicatorii vor fi ştiut că ei merită o creştere salarială.

Aşa că închei cu o proiecţie idealistă, dar sper eu, realizabilă: dacă statul român nu are un minister de relaţii publice, care să comunice cu proprii cetăţeni în aceeaşi măsură în care comunică aliaţilor, statelor ostile, organizaţiilor internaţionale sau europene, atunci noi, comunicatorii de toate felurile, putem prelua această sarcină cu responsabilitate, pozitivitate şi încredere în schimbarea socială. Până să comunicăm pentru alţii, ar trebui să comunicăm pentru noi înşine, chiar dacă rezultatele se vor vedea în timp şi nu vor fi remunerate. Satisfacţia, cred eu, va fi mult mai mare.

---

Absolventă a Facultăţii de Limbi Străine a Universităţii Bucureşti, Secţia Arabă-Ebraică şi a unui Masterat în Comunicare Politică în cadrul Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi Administrative, Claudia Liute are o experienţă de peste 6 ani în comunicare şi training, deţinând şi funcţia de Ofiţer Informare Publică/Purtător de cuvânt al Inaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR) în România

• Prec
• Următor