17102019

Back Eşti aici:Home Opinii Seniori despre PR De la comunicare la comunicarea UE

De la comunicare la comunicarea UE

Pin It

dan_lucaDicţionarul explicativ al limbii române oferă pentru cuvântul comunicare următoarele sinonime: înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legătură. Deşi pare simplu, înţelesul comunicării este mult mai complex şi plin de substrat. Comunicarea are o mulţime de sensuri, o mulţime de scopuri şi cam tot atâtea metode de exprimare şi manifestare. Nu există o definiţie concretă a comunicării, însă se poate spune cel puţin că aceasta înseamnă transmiterea intenţionată a datelor, a informaţiei.


O bună parte a teoriilor despre comunicare, utilizate în relaţiile publice, se sprijină pe ideea Prof. Carl Hovland de la Universitatea din Princeton care precizează că, pentru a schimba atitudinile, trebuie mai întâi să schimbăm opiniile, iar încercarea de a face acest lucru se bazează pe comunicare. Pentru a obţine eficienţă în comunicare, obiectul efortului de comunicare trebuie să acorde atenţie comunicării, să o înţeleagă, să o accepte şi să şi-o amintească. Canalul mediatic utilizat pentru comunicare poartă informaţia în sine, fie factuală, fie emoţională, care are ca scop producerea unei schimbări de opinie în public.

Aşa cum precizau Doug Newsom, Judy Van Slyke Turk şi Dean Kruckeberg, în cartea „Totul despre relaţiile publice”, publicată în 2003 la Editura Polirom: „În comunicare afirmaţiile care rezultă din diferitele teorii se află constant sub examinare, testare şi revizuire. Cele patru teorii generale ale comunicării sunt:

1.    funcţionalismul structural („Republica” lui Platon, Durkheim, Merton, Parsons). Această teorie susţine că organizarea sau structura unei societăţi îi furnizează acesteia stabilitate. În consecinţă, formele comunicării de masă şi ale instituţiilor mass media depind de societate, contribuind în acelaşi timp la echilibrul social.
2.    perspectiva evoluţionistă (Darwin, Spencer) susţine că schimbarea socială urmează o serie de legi naturale şi că sistemele de comunicare de masă au apărut şi s-au dezvoltat odată cu tehnologia şi cu nevoia de comunicare a celor care au puterea de decizie.
3.    conflictul social (Hegel, Marx, Engels). Teoria susţine că luptele sociale apar între grupurile cu nevoi şi scopuri aflate în competiţie. Mass media sunt competitive şi active în diferite domenii de conflict cum ar fi funcţia de supraveghere a guvernării.
4.    interacţionismul simbolic (Charles Horton Cooley – teoria dihotomiei mediu vs. genetică şi George Herbert Mead – simbolurile lingvistice în viaţa individuală şi colectivă). Această teorie susţine că mass media prezintă constructe ale realităţii care oferă informaţia de la surse limitate, informaţie ce conduce la formarea individuală şi colectivă a realităţii”.

Se pot distinge două mari forme de comunicare umană: comunicarea directă şi comunicarea mediatizată. Primei categorii îi corespund toate situaţiile de comunicare care implică, în acelaşi spaţiu, doi sau mai mulţi actori. Celei de-a doua categorii îi corespund toate formele de comunicare ce se sprijină pe un suport tehnic având acces la un destinatar individual (scrisoare, telefon etc.) sau colectiv (afiş publicitar, fluturaşi publicitari, etc).

Sub presiunea factorilor tehnologici, comunicarea mediatică cunoaşte la începutul secolului al XXI-lea transformări radicale. Graţie dezvoltării „autostrăzilor informatice”, ziarele din presa scrisă sunt în măsură să propună astăzi cititorilor ediţii electronice consultabile on line pe reţeaua internet. Tehnica hipermedia permite în plus cititorilor să obţină versiuni personalizate ale ziarului său graţie selectării cuvintelor cheie ale subiectului precizat. Alături de aceste ziare electronice sunt, de asemenea, propuse pe reţeaua internet sisteme de difuzare automată a informaţiilor. Primele implică faptul că cititorul îşi caută informaţiile printr-un proces de navigare (tehnica pull). Ultimele, dimpotrivă, se sprijină, în imaginea presei şi televiziunii tradiţionale, pe un mod de funcţionare unilateral şi ierarhizat. Ele „împing” cu adevărat (principiul push) informaţia asupra destinatarului, care nu trebuie decât să se concentreze pentru a primi informaţiile actualizate în funcţie de evenimentele ce survin sau de evoluţia lor.

Parcurgând o istorie a comunicării se poate uşor observa că cea mai fecundă perioadă a fost sfârşitul secolului al XIX-lea. În aceşti ani se nasc telefonul, fonograful, fotografia de masă, cinematografia şi telegrafia fără fir. Aceste invenţii sunt legate unele de altele iar transgresiunile tehnice sau de folosinţă au constituit un element foarte important pentru naşterea noilor mijloace de comunicare.

În ceea ce priveşte comunicarea la nivelul Uniunii Europene, deşi informaţiile privind procesul de integrare europeană abundă, literatura existentă suferă datorită a două limitări importante:
- explicaţia este destul de săracă, stereotipă şi se referă la politicile de integrare sectoriale; are în vedere funcţionarea instituţiilor, realizarea integrării. De multe ori aceste explicaţii se deduc din tratate şi acte normative, ceea ce lasă impresia de justificare post-factum,
- analizele dedicate construcţiei europene sunt pur tehnice, referindu-se doar la instrumentele juridice şi financiare, fără să vizeze contextul propriu-zis al integrării.

Ambele referendumuri cu privire la adoptarea Constituţiei europene, organizate în Olanda şi Franţa în 2005, au demonstrat faptul că majoritatea cetăţenilor au votat ţinând cont de particularităţile politicii interne, care se regăsesc în actul fundamental al Uniunii. Mulţi nu ştiau însă ce conţinea de fapt Constituţia, în ciuda articolelor de presă, broşurilor şi cărţilor distribuite pentru explicarea noii legi fundamentale. Informaţii precise despre Uniunea Europeană apar destul de rar. Comisarul European de atunci, Margot Wallström, considera că Uniunea Europeană are nevoie de o strategie de comunicare eficientă care să prevadă printre altele „ascultarea cetăţenilor”, oferirea de informaţii concrete acestora şi întâlniri cu cetăţenii în locurile în care ei se află. Oficialul de la Bruxelles considera că principala problemă este deficitul de comunicare ca şi provocare tehnocrată şi nu ca o problemă politică.

S-a propus ca Birourile Comisiei din statele membre să adapteze şi să regionalizeze ştirile ce le parvin. Ştirile cu privire la Uniunea Europeană ar trebui împărţite în articole naţionale sau regionale. Pentru aceasta e nevoie însă de profesionişti în domeniul comunicării cărora să li se acorde mai multă atenţie.

Aspectele de comunicare ar trebui integrate în fiecare propunere înaintată. Ar trebui să existe un dosar de comunicare din care să reiasă natura grupurilor de discuţie, cum trebuie să decurgă consultarea cu acestea şi în ce fel statele membre s-ar putea opune la propunerea respectivă.



Originar din Cluj, Dan Luca îşi desfăşoară activitatea în capitala comunitară încă din 1997, de la vârsta de 25 de ani. Combină constant activitatea academică cu cea de afaceri. Are un master în afaceri europene la Bruxelles şi deţine un doctorat în afaceri europene cu specializarea comunicare europeană. Predă cursul de “Tehnici de comunicare în UE” la universităţi din Bruxelles şi Gorizia (Italia). Este autorul a 3 cărţi despre România afacerilor europene, Bruxelles-ul european şi dilemele comunicării comunitare. Încă din 2007 a lansat blogul www.casaeuropei.blogspot.com, cu obiectivul declarat: “Este un blog de opinie despre Uniunea Europeană şi despre modul cum românii sunt afectaţi de schimbările europene contemporane”. În prezent este Directorul Reţelei Europene EurActiv, presa afacerilor europeane, cu prezenţe fizice în 15 capitale europene, precum Paris, Berlin, Madrid, Roma, Varşovia sau Bucureşti.

Pin It

Parteneri

banca transilvania logo 2Logo-McCannPR PNG    rd logo home        Graffiti PR logo-1             

GMP logo 2         logo oxygen site        dccom LOGO nou site          Samsung logo black