Scopul şi mijloacele. De vorbă cu Cristian Lupşa despre jurnalismul responsabil şi etică în triunghiul PR-presă-public

cristi_lupsaCare este rolul jurnalismului responsabil? Mai are acesta un viitor? Ce vor oamenii să citească? De unde vin banii? Este publicitatea contra cerneală un fenomen real în România? Cum reconciliem în practică cele două categorii – 'individul-jurnalist' şi obiectivitatea acestuia? Cristian Lupşa, Editor Decât o Revistă, răspunde la aceste întrebări cu o sinceritate neaşteptată şi provocatoare.

Cum poate fi salvat jurnalismul de calitate şi de ce am face-o?


Sintagma "jurnalism de calitate" e interpretată şi interpretabilă, aşa că aleg să folosesc "jurnalism responsabil", de care avem nevoie într-o democraţie funcţională. Cred că scopul jurnalismului e să ofere oamenilor informaţie pentru ca ei să fie liberi şi să se auto-guverneze – adică să ia deciziile pe care le consideră potrivite pentru viaţa lor, de la vot la restaurantul la care vor mânca. De aceea trebuie să-l salvăm sau să ne asigurăm că rămâne în viaţă. Cum o facem, nu ştiu încă.

De ce avem atât de puţini jurnalişti interesaţi să consemneze tristul status quo al breslei?


N-aş spune că e aşa. Jurnaliştii se plâng non-stop despre starea breslei. Unii se plâng că nu sunt bani, alţii că există presiuni comerciale şi politice, alţii că publicul pleacă, alţii că şefii lor nu înţeleg presa etc. Cred că suntem foarte preocupaţi de breasla noastră şi viitorul ei. De ce nu ne plângem suficient e propria tendinţă de a fi leneşi şi a face munca jurnalistică la minima rezistenţă, tocmai din cauza factorilor enumeraţi mai sus. Nu spun că trebuie să ne martirizăm în slujba cetăţeanului sau a meseriei, dar cred că trăim într-o perioadă şi într-o ţară unde jurnalismul bun se face în ciuda şefului, trustului şi a propriei dorinţe de a mai şi trage mâţa de coadă.

Jurnalistul este prins într-o serie de loialităţi şi roluri. Cum reconciliem în practică cele două categorii – 'individul-jurnalist' şi obiectivitatea acestuia?


Personal cred că loialităţile principale trebuie să fie faţă de adevăr şi de public. Chiar dacă jurnalismul e o afacere, chiar dacă se face pentru un patron, el n-are niciun scop dacă nu e adevărat şi nu e făcut ca să ajute publicul. Cu astea două în minte, situaţiile pot fi negociate de la caz la caz, ideal cu maximă transparenţă – spune-i şefului dacă eşti în conflict de interese pe un anumit subiect, nu accepta joburi dacă rolurile sunt conflictuale, declară publicului dacă eşti implicat într-o poveste etc. Cred că transparenţa şi responsabilitatea ne pot salva de multe greşeli – chiar dacă ele sunt taxate destul de rar la noi.

Este publicitatea contra cerneală un fenomen real în România?


Da. Şi jurnaliştii – sau mai degrabă oamenii din poziţiile de conducere – sunt la fel de vinovaţi. Nu doar agenţiile şi companiile au oferit bani pentru conţinut nesemnalizat; uneori au cerut şi jurnaliştii.

Dacă da, poţi încerca o inventariere a conflictelor morale în raporturile PR-presă?


Prefer să rămân în domeniul meu de expertiză, aşa că n-aș încerca o listă completă. Conflictul fundamental la noi însă e legat de bani. Se simte adesea o presiune – că trebuie să bagi în seamă fiecare mesaj şi fiecare mică urmă de interes din partea unei agenţii sau companii, pentru că nu se ştie niciodată dacă n-ar putea să contribuie la sănătatea ta financiară la un moment dat.

Câteodată graniţa dintre etic şi non-etic se diluează … Cum vezi participarea unor jurnalişti la training-urile media organizate de companii/agenţii de PR menite a oferi managerilor corporatişti sfaturi utile despre relaţionarea optimă cu presa?


E un lucru care se întâmplă şi afară. Întrebarea e cum o faci şi cum te prezinţi şi dacă vii în nume personal sau în numele instituţiei pentru care lucrezi. Pe mine nu mă deranjează să explic uneori cum ar putea relaţiona mai bine cu presa, pentru că adesea văd prost făcută partea tradiţională a PR-ului – de a încerca să convingi jurnaliştii să acopere un subiect/om/companie/eveniment de care te ocupi. Dar convingerea asta e prost făcută pentru că puţini oameni de PR fac documentarea necesară în propria ogradă ca apoi să poată convinge şi un jurnalist.

Se spune că cine cere parlamentarilor buzunare transparente, trebuie să le arate la schimb pe ale sale. Ne poţi spune câte ceva despre nivelele transparenţei jurnalistice: nivelul articolelor, nivelul individual şi nivelul public?


Am vorbit de transparenţă şi mai sus. Cred că e esenţială. De la reporterul care uneori e bine să spună în text nu doar informaţia pe care a aflat-o, ci şi cum, la editorii care să explice de ce au ales să acopere un anume subiect şi nu altul, la nivelul insituţiilor de presă. În plus – şi aici vorbesc din experienţă persoanală – publicul îţi devine mult mai apropiat dacă înţelege cum îţi faci treaba.

Modelul http://www.journalisted.com ne ajută să asociem jurnaliştii britanici cu articolele acestora, angajatorii aferenţi şi joburile secundare ale acestora. Îţi poţi imagina un model similar în România?


N-ar strica. Dar modelul ăsta funcţionează într-o ţară în care ai ce inventaria. Noi cred că întâi trebuie să creştem calitatea jurnalismului pe care îl facem – indiferent de frecvenţă şi de format şi de canalul de difuzare. Ce ar fi util încă de pe acum e o inventariere a experţilor – reali sau prezentaţi ca atare – care fac turul televiziunilor şi a legăturilor politice şi economice pe care le au sau nu cu cei despre care îşi dau cu părerea.

Jurnalismul de calitate trebuie să ia în calcul aşteptările cititorilor?


Da. Nu poţi să fi paternalist şi să-i dai doar ce crezi tu că are nevoie, nici să refuzi orice responsabilitate şi să-i dai doar ce vezi că are succes. Trebuie permanent să găseşti moduri de a sonda interesele, gândurile, grijile şi dorinţele celor care te citesc, ascultă, privesc.

Cum vezi finanţarea Decât o Revistă în viitor?


N-am idee. Nu ştiu care e modelul funcţional, nu ştiu dacă poate fi aplicat pe revista pe care o facem acum etc. Sper doar să avem mai mult succes pe partea de advertising - adică de vândut publicitate.

Crezi în jurnalismul finanţat din donaţii? Poate funcţiona în România modelul experimentat de David Cohn, studentul de 27 de ani din San Francisco, care a creat cu spot.us o platformă web în care reporteri şi jurnalişti freelanceri îşi prezintă propriile planuri de documentare, plătite de utilizatori prin donaţii de 20 de dolari?


Cred că e o opţiune, nu singura soluţie. Cred în donaţii din partea publicului, cred în granturi, cred în susţinere comercială, cred în mai toate modelele care nu implică "compromisuri compromiţătoare".

Asociezi lentoarea cu jurnalismul de calitate? După modelul ProPublica, mişcarea încă feciorelnică "slow media", asemănătoare mişcării slow food …


Nu neapărat. Nu fiecare bucată de jurnalism făcută pe durată îndelungată e şi bine executată. Dar cred în "slow media" ca o formă complementară bombardamentului informaţional zilnic – site-uri de ştiri, bloguri, Facebook, Twitter etc. E nevoie din când în când de un pas înapoi, de a petrece mai mult timp cu un subiect, de a da ocazia creierului să şi construiască întrebări şi gânduri, nu doar reacţii. Asta încercăm cu Decât o Revistă – să oferim o evadare odată la câteva luni, o abordare mai de profunzime a subiectelor şi realităţilor care ne preocupă în România.

Un gând pentru cititorii PR România? Smile


Să citească Decât o Revistă, desigur. Şi s-o cumpere şi pe viitor dacă le-a plăcut. Vor susţine jurnalismul de care vorbeam mai sus.


Cristian Lupşa este editorul Decât o Revistă, un trimestrial care reflectă şi explică, în cuvinte şi imagini, ideile şi obsesiile României de azi. A absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării în 2003 şi în 2005 a terminat un master la Missouri School of Journalism. A lucrat în Washington, D.C., unde a coordonat un program de training pentru Committee of Concerned Journalists. În acest timp a contribuit la ediţia a doua a cărţii The Elements of Journalism. Înainte de a se întoarce în România a scris şi editat la cotidianul Christian Science Monitor în Boston, MA.

În România a fost senior editor şi apoi colaborator la Esquire, pentru care mai scrie ocazional. Din ianuarie şi până în octombrie 2009 a fost senior editor la revista Tabu. A mai publicat printre altele în Dilema Veche, The New Republic Online, Poynter, FHM România, Vivid, Playboy România şi Columbia Missourian.