18082017

Back Eşti aici:Home Articole PR cultural PR, cultură, elitism şi alţi demoni

PR, cultură, elitism şi alţi demoni

silviu_dancuMediul cultural din România, atât prin instituţiile sale cât şi prin organizaţii neguvernamentale sau institute culturale acordă o atenţie tot mai mare relaţiilor publice. Cu toate acestea, când vine vorba despre specialişti în domeniu, numărul acestora este destul de limitat. Despre cultură şi evoluţia PR-ului cultural în România, dar şi despre importanţa unui background artistic pentru o carieră în domeniu, am vorbit cu Silviu Dancu, specialist în PR cultural.

Institutiile culturale au avut mult timp reputaţia de locuri exclusiviste, deschise elitelor şi mai puţin accesibile "oamenilor de rând". Cum reuşeste o astfel de instituţie să devină un loc popular printre tineri şi nu numai?


Luat ca atare, cuvântul “cultură” pare să aibă ceva scorţos, e cumva revendicativ şi mustrător. De câte ori îl rosteşti resimţi la nivel intim că este ceva pe care nu-l poţi cuprinde, te năpădesc toate lacunele, complexele intelectuale şi alţi demoni de gen. Iar când mai este şi instituţionalizat, conceptul acesta, altminteri abstract, pare că îţi afişează un profil birocratic extrem de distant. S-ar putea spune că nu sunt premize care să facă uşoară viaţa unui PR care activează într-un astfel de domeniu. Dar tocmai de aceea nici nu este indicat să porneşti de la ele şi, de altfel, nici nu se pleacă de la o astfel de abordare. Un PR nu promovează “cultura” ca atare, tot aşa cum o instituţie de cultură nu propune “pieţei” un concept abstract. Instituţia produce evenimente reale, punctuale, înscrise logic într-un discurs trimestrial, semestrial, anual etc., evenimente care dau chip şi expresie unei strategii, unui proiect mai amplu, unei viziuni şi unei filozofii, iar PR-ul este cel care le propune cât mai convingător publicului, fără a trăda respectiva filozofie la care, de altfel, are obligaţia să contribuie. Aşadar, instituţiile culturale ar avea un aer elitist numai dacă insistăm să le vedem ca pe un fel de fortăreţe în interiorul cărora este greu să ajungi. Nu este deloc cazul.

Dacă abordăm problema mai puţin teoretic vom vedea că nu este deloc greu să pătrunzi într-un muzeu sau un teatru, nici să iei parte la evenimentele ICR, ale Institutului Francez, ori ale Centrului Ceh sau, evident, ale Institutului Polonez, asta ca să dau numai câteve exemple. Dimpotrivă, este chiar simplu. Şi nu doar accesul fizic este foarte posibil, dar intenţia de bază a acestor evenimente este aceea de a fi simultan educative şi seducătoare, adică să spună lucruri serioase în cel mai plăcut şi mai accesibil mod posibil. Şi, de fapt, ce înseamnă oameni de rând? Mi-e greu să înţeleg sintagma, atâta vreme cât evenimentele pe care a trebuit să le promovez (şi aici ating şi aspectul cu tinerii) au avut loc la Ateneu sau la Operă, dar şi în parcuri; în muzee ori teatre, dar şi în staţii de metrou sau în cluburi. Punctul meu de vedere este limpede: nu există oameni de rând, există oameni interesaţi de ceea ce faci şi oameni care nici măcar nu ştiu că exişti. În ultimul caz, noi, cei care facem “PR cultural”, ar trebui să ne punem întrebări.

Ce s-a schimbat în peisajul relaţiilor publice culturale din momentul în care activezi în domeniu?


Nu ştiu tot ce s-a întâmplat în peisajul relaţiilor publice culturale, dar pot spune, în baza experienţei de la ICR (unde am lucrat nu atât de mult ca PR) şi de la Institutul Polonez din Bucureşti (unde am făcut aproape exclusiv acest lucru), că discursul instituţiilor este în mod cert mai puţin formal decât în urmă cu zece ani, să spunem. A devenit mai democratic, dacă-mi permiteţi. Simplificând, aş vedea aici două motive principale care stau la baza acestei transformări, şi le voi prezenta fără a le ierarhiza într-un fel.

Unul dintre motive l-ar constitui instrumentele de comunicare. Apariţia internetului ca instrument facil şi imediat, cu tot ce presupune el (site, blog, platforme de socializare, email, chat etc.) a avut un impact mult mai rapid şi mai profund decât s-ar crede la o primă vedere. Forma în sine a mesajului scris a suferit mutaţii, a fost “contaminat”, a fost obligat la diversificare. Într-un fel scrii un comunicat de presă şi în alt fel scrii un newsletter ori produci un eveniment pe facebook! Iar internetul este doar un instrument între altele. Comunicarea unui eveniment presupune şi fotografii, printuri ec., şi este evident că suportul tehnologic pentru toate acestea a devenit tot mai performant şi mai accesibil. Poate că ceea ce spun sună extrem de generalist. Dar vă invit să vă reamintiţi ce însemna internetul sau telefonia mobilă la începutul anilor ’90. Câţi oameni aveau un PC sau ştiau să folosească unul. Marile motoare de căutare au apărut în a doua parte a acelui deceniu, iar cele mai importante platforme de socializare nu au nici măcar zece ani. Astăzi există nenumărate evenimente culturale care constau chiar din folosirea tehnologiei devenită atât de accesibilă. Există filme, performance-uri etc., care nu presupun altă infrastructură decât un telefon mobil de serie, dotat din fabricaţie cu o cameră video decentă, la care mai adăugăm un proiector sau o pagină de internet. Aşadar un efect al tehnologizării a fost acea democratizare a discursului publicitar în general, cel de PR cultural nefăcând nicidecum excepţie. Prin urmare, dacă înainte o instituţie culturală îşi promova evenimentele aproape exclusiv pe căile clasice (comunicat de presă, spot radio/TV, afiş etc.) acum are la îndemână şi alte instrumente, complementare, care obligă la un ton mai relaxat, mai personal, mai direct.

Al doilea motiv ar fi colaborarea instituţiilor cu ONG-urile (asociaţii, fundaţii, grupuri etc.) sau cu persoanele fizice care vin cu proiecte ori cu idei şi solicită parteneriate. Din fericire este un fenomen care a crescut sensibil în ultimul deceniu, în parte datorită unei legislaţii mai permisive, pe de altă parte datorită apariţiei unei pieţe consumatoare de produse culturale. De aceasta se leagă un alt grup de parteneri ai instituţiilor “elitiste” şi anume societăţile private comerciale care au legătură cu produsul cultural (galeriile de artă, revistele, editurile, librăriile, teatrele, cluburile etc.). Acestea nu doar diversifică tipul de evenimente, angrenând instituţiile respective în proiecte care poate că altfel nu ar fi intrat în zona lor de interes, dar obligă şi la asumarea unui alt tip de discurs atunci când vine vorba despre promovare. Este un discurs care este creionat împreună cu respectivii parteneri, fie ONG-uri sau societăţi comerciale, şi care respectă atât stilul lor de comunicare, cât şi al publicului acestora. Un public câştigat, astfel şi de partea acelor instituţii care ar putea fi acuzate de “elitism”.
Evident sunt multe alte motive, dar mă opresc aici.

Cât de important este background-ul tau artistic pentru ceea ce faci într-un institut cultural?


Aş spune că am un background artistic destul de modest. Desenez (chiar am avut şi o expoziţie personală, cândva) şi scriu. Dar a contat foarte mult faptul că am avut şi am în mod constant legături imediate cu oameni care trăiesc pentru artă şi din artă sau din scris. Este important pentru că eşti familiarizat cu un tip de abordare, poţi deconstrui mai repede mesajul de bază dintr-un proiect care se poate să nu-ţi fie pus pe masă într-un mod coerent. În acelaşi timp nu întâmpini mari dificultăţi în a disemina informaţia către un grup ţintă familiar. Aş insista însă asupra unui aspect: nu este obligatoriu, nici definitoriu să ai un background artistic pentru a lucra într-un institut cultural. Dimpotrivă, am beneficiat foarte mult de experienţa unor specialişti care mi-au nuanţat perspectivele şi modul în care abordam lucrurile. Traducători, jurnalişti prin formaţie, jurişti etc., toţi sunt în spatele unui produs cultural.

Poate fi considerat PR-ul cultural o formă nonconformistă de artă?


Aş spune că orice formă de PR poate fi considerată ca atare. Orice campanie de publicitate sau de promovare implică multă creativitate. Dar, sincer acum, care treabă făcută bine şi cu pasiune nu ar putea fi considerată o formă de artă? Cât despre noncomformism... munca de PR nu e nici mai conformistă, nici mai noncomformistă decât altele. În plus, puţin conformism, adică recurgerea la un tip de abordare convenţională, clasică, imediat recognoscibilă poate face ca lucrurile să arate extrem de proaspăt. Şi poate că nu trebuie să confundăm prea uşor noncomformismul cu inovaţia. Dar este fundamental ca persoana care se ocupă de promovarea unui eveniment să pornească de la premiza că discursul său de promovare (şi mă refer la tot ce înseamnă asta, fie că vorbim despre suportul vizual, despre text etc.) va ajunge în mod inevitabil să fie, pentru public, parte din proiectul pe care-l promovează şi nu trebuie să ajungă în contradicţie cu acesta.

Care ţi s-a părut cel mai remarcabil proiect cultural văzut mai ales prin prisma campaniei de relaţii publice?


Ufff, e greu de spus. Şi complicat formulat, pentru că nu mi-e clar dacă ar trebui să numesc proiectul sau campania. Asta deoarce uneori există campanii spectaculoase pentru evenimente mediocre. Şi invers. Eu cred ca o campanie trebuie să fie suficient de puternică încât să nu mă lase să-mi scape din vedere că se întâmplă evenimentul x în oraş, să mă facă interesat cu privire la el, să mă determine să-mi pun problema de a-l trece în agenda proprie, dar pe de altă parte nu trebuie să mă mintă, să gonfleze respectivul eveniment. Adică, mai simplu spus, mă deranjează să mă duc la pomul lăudat. Revenind la întrebare, ei bine, nu pot răspunde. Nu m-am îndrăgostit de un proiect anume datorită campaniei care l-a promovat. Ciudat... Mi-au plăcut mai multe campanii, dintr-un motiv sau altul, dar fără a avea, iată, un premiu I! Pot spune însă că, evident, festivalurile (de film, teatru, muzică) etc., sunt cele mai vocale. Mai sunt apoi acele evenimente care cunosc o ritmicitate anume, astfel încât informaţia vine spre mine uşor, fără asperităţi şi produsul este lăsat să respire.



Silviu Dancu. Născut în Constanţa în 1973. Studii universitare şi postuniversitare la Bucureşti, Sibiu şi Göttingen (Germania) în antropologie teologică. Angajat la Cărtureşti (1 an şi ceva), Institutul Cultural Român (4 ani şi ceva), Institutul Polonez (3 ani şi ceva). Librar, organizator de evenimente, PR. Expoziţie personală de desen în clubul Harry Tavitian din Constanţa (1997). Texte publicate la editura ART, în colecţia Prima dată („Între 1 şi 2” - Prima mea pereche de blugi, „Sankt Petersburg” - Prima mea beţie, „Tuţi” - Primul meu porno), în Almanahul Caţavencu 2011 („Golanu”), în numărul pilot al Almanahului Gamma – “Pisica”. Pe net, mi-au apărut texte la IQads şi pe blogul Stelian Tănase (evident, în afară de blogurile personale şi pagina de facebook). Articole în publicaţii locale constănţene, cele mai relevante fiind Observator şi Revista Tomis. Traducere din germană a volumului “Lexiconul erorilor biblice” de Walter Jorg Langbein, pentru Paralela 45 (2005). Membru fondator al Asociaţiei de Arte şi Litere (ASALT) la care am fost şi preşedinte în perioada 2001-2002. Căsătorit, am doi băieţi.



Interviu realizat de Simona Barbu, Editor PR Romania. Copyright PR Romania, toate drepturile rezervate.

Parteneri

 logo_raiffeisen  Logo-McCannPR PNG  Practice MSL logo 2  Graffiti PR logo-1   EY Logo RGB                    

siglaBT noua      dccom LOGO nou site