19032024

Back Eşti aici:Home Articole ong-PR Societatea civilă nu are nevoie de oameni care vor să salveze lumea, ci de profesionişti

Societatea civilă nu are nevoie de oameni care vor să salveze lumea, ci de profesionişti

Pin It

ioana_hodoiuÎntâlnirea cu Ioana Hodoiu m-a convins încă o dată că societatea civilă, dar mai ales perspectiva asupra comunicarii într-un ONG, se schimbă. Cu zâmbetul pe buze şi cu multă pasiune în poveştile ei, Ioana demonstrează că un traseu profesional inedit creează o hartă de oameni minunaţi, fără de care un PR nu ar avea succes.

De la etnologie, publicitate, presă şi până la comunicare discuţia noastră a punctat cât de important este un om de comunicare într-o organizaţie şi câtă nevoie are mediul ONG de profesionişti. Hope and Homes for Children nu îşi propune să salveze lumea, ci să schimbe un sistem crud. Îmi zâmbeşte şi îmi spune încrezătoare: Cred în visul HHC – până în 2020 vom închide toate instituţiile de tip vechi pentru copii.

 

De la etnologie şi folclor la PR într-un ONG, care este povestea profesională a Ioanei Hodoiu?


Dacă ar fi să fac o schiţă a traseului meu profesional, ar arăta ca un palat naiv cu multe turnuleţe: puţin publishing, puţină televiziune, ceva mai multă presă glossy, publicitate... Am terminat Etnologie şi Folclor la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Am făcut parte din proiecte de antropolgie urbană la Muzeul Ţăranului Român, neoficial i se mai zice Şcoala Irina Nicolau. De acolo cumva lucrurile s-au cristalizat în direcţia întâlnirilor cu oamenii şi într-o înclinaţie a mea de a scrie istorii personale. Experienţa mea de teren, rural şi urban, m-a ajutat în faza urmatoare când am trecut de la etnologie la publicitate. A fost o perioadă destul de nepotrivită pentru mine, însă obişnuinţa în contactul cu oamenii m-a ajutat foarte mult pentru că lucram în departamentul de creaţie şi îmi era destul de uşor să văd profilul consumatorului.

Apoi am intrat în presă, am fost redactor la Tabu într-o perioadă foarte frumoasă a revistei, abordam subiecte sociale, făceam dosare speciale care aveau o mare legatură cu munca de teren, călătorii prin ţară, scris şi răstălmăcit poveştile oamenilor. După care am avut aproape un an personal, am călătorit foarte mult, am fost în Bolivia. Toate experienţele mele se leagă de dorinţa de a cunoaşte oameni. Întotdeauna ies din cercul meu de confort, cunosc oameni cu totul şi cu totul altfel, din culturi diferite sau cu alte experienţe de viaţă. Apoi a urmat o perioadă domestică profesional, m-am ocupat editorial de revistele Good Food şi Good Homes, acestea aveau mai degrabă o legatură cu etnologia, cu felul în care oamenii îşi locuiesc casele, cu ce înseamnă acasă la români - se leagă într-un fel de ceea ce fac astăzi, am trecut de la Good Homes la Hope and Homes for Children.

Momentul în care am făcut schimbarea de direcţie profesională spre comunicare a fost unul agitat în presă. Pentru mine a fost o coincidenţă fericită - nu am decis să ies din presă, pur şi simplu revista la care lucram s-a închis. Prin prietenia mea cu Amalia Enache, reprezentant special al organizaţiei, s-a creat legatura cu HHC. Astfel, când a ieşit la concurs acest post pe comunicare, am aplicat. Era o organizaţie despre care nu ştiam decât din poveştile Amaliei. Mai era un moment pe care îl simţeam, faptul că am adunat destulă experienţă şi o hartă a oamenilor care pot ajuta să se întâmple lucruri şi pe care nu o foloseam la adevăratul ei potenţial - harta oamenilor din publicitate, sociologie, presă. Simţeam că punându-i cap la cap pe oamenii ăştia aş fi putut să fac ceva care să conteze pentru alţi oameni. Am câştigat concursul pentru acest post pe partea de emoţie şi pe experienţa mea în a povesti. Organizaţia, deşi are o experienţă bogată în România, avea nevoie de un om în Bucureşti care să recupereze 12 ani de non-comunicare, dar mai ales care să poată traduce experienţa şi rezultatele tehnice în poveşti.

Cum se face comunicare pentru un ONG care nu a avut un departament de PR?


Neavând experienţă în comunicare, nu am avut un model pe care să îl fi urmat de multe ori şi să-l fi testat înainte. Felul în care eu am abordat comunicarea a fost extrem de pasional, am putut să înghit foarte multe informaţii şi am reuşit să transmit emoţie în întâlnirile cu oamenii. Eu, de fapt, am reuşit să entuziasmez alţi oameni, care au şi ei alţi followers. De exemplu, Simona Tache, al cărei blog are un trafic mare, şi-a luat misiunea de a fi un fel de patron-blogger HHC pentru că a crezut în povestea asta. De la început am reuşit să fac lucruri mici, dar am încercat să nu trag gloanţe oarbe. Acesta a fost unul dintre primele lucruri pe care mi le-am propus, să nu folosesc harta de oameni dintr-odată, să nu pierd efectul major.

Dincolo de strategie, mi-a luat mult timp să înţeleg ce face de fapt organizaţia. Este un domeniu foarte tehnic, iar HHC face ceva ce pare ciudat: închide instituţii, iar reacţia oamenilor este firească: ok, şi ce se întâmplă cu copiii? Asistenţa socială a făcut din oameni cifre şi statistici. E mult mai complicat ce face HHC, să vezi oamenii oameni şi nu cifre, presupune muncă de teren şi o disponibilitate mare, dar care au un efect deosebit pe termen lung pentru schimbarea societăţii şi a sistemului. Ce comunic eu este mult mai puţin decât ce face organizaţia în timp real. Am început să comunic o structură pe care oamenii să o poată înţelege din poveşti, dar recunosc că  nu am găsit formula ideală de trei cuvinte care să exprime povestea HHC. Am înţeles că nu doar statul este responsabil pentru sistem, suntem toţi datori să ne implicăm, să ne informăm pentru că aceşti copii aflaţi în grija statului sunt îngrijiţi prost. Şi nu pentru că oamenii din sistem sunt nişte monştri, ci pentru că şi ei sunt prinşi într-un mecanism care îi striveşte şi care îi direcţionează greşit. Aceşti copii ne privesc direct şi trebuie să facem ceva, pentru că vom continua să îi asistăm social nu numai acum cât sunt copii, ci toată viaţa. Un procent uriaş din copiii crescuţi în centrele de plasament va continua să fie asistat social, pentru că aceşti copii, în sistem instituţional, nu învaţă nici cele mai elementare deprinderi pentru o viaţă independentă.

Un impediment destul de mare în strategia de comunicare este faptul că nu e etic să folosim imaginea unui copil, deşi e într-un scop nobil. Şi atunci cum poate fi comunicată munca unei organizaţii fără să scoţi în faţă copii, de vreme ce organizaţia reformează sistemul de protecţie a copilului? Este o ecuaţie grea, dar nu imposibilă, al cărei răspuns, aşa cum m-am hotărât eu să îl dau, este să spună poveştile copiilor prin oamenii care au grijă de ei, prin psihologii care lucrează cu ei, prin toată armata de oameni fără feţe pe care nu îi întreabă nimeni despre viaţa lor şi despre felul în care lucrează cu copiii. Oamenii aceştia au nişte experienţe incredibile, de ce să stea în umbră?

Cine este în spatele acestui vis îndrăzneţ de a închide toate instituţiile pentru copii până în 2020?


Hope and Homes for Children este o organizaţie britanică, cu zece filiale în Africa şi Europa Centrală şi de Est, România fiind proiectul care s-a dezvoltat cel mai spectaculos. Aceste filiale se nasc contextual, se întâlnesc oamenii potriviţi în locul potrivit, iar organizaţia-mamă îi susţine şi le impune o anumită filosofie, cum ar fi faptul că trebuie să lucreze numai în parteneriat cu instituţiile statului pentru că numai aşa acţiunile pot avea un impact real. Eu vedeam altfel ONG-urile, fără să vreau să jignesc pe nimeni. Neexistând o cultură a ONG-urilor în România, acestea au fost înţelese destul de greşit chiar şi de către cei care lucrează acolo. Pentru a fi o forţă în schimbarea opiniei publice şi la nivel legislativ, ONG-iştii trebuie să fie nişte oameni pregătiţi, nu e de ajuns să îşi dorească să schimbe lumea şi să vorbească cu lacrimi în ochi despre cauzele organizaţiei pentru că acest lucru nu are impact, nu rezolvă problema, ei trebuie să fie adevăraţi profesionişti.

Ei bine, eu asta am găsit la sediul HHC din Baia Mare, o echipă de 30 de oameni care lucrează împreună de ani de zile, unii chiar de când a fost înfiinţată organizaţia. E foarte greu ceea ce fac ei, dar oamenii ăştia au rămas blocaţi în acest scop atât de puternic încât să ţină o echipă împreună şi atât de evolutiv încât să creadă că o să îl îndeplinească – până în 2020 vor închide toate instituţiile de tip vechi pentru copii. Nu am găsit nişte oameni care vor să salveze lumea, ci nişte profesionişti, men in black, cu diplomate şi un bussiness plan după care închid instituţii, ceva ce nu asociezi de obicei cu un ONG. Eu cred că scopul va fi realizat pentru că nu o vom face singuri, HHC a încheiat un parteneriat cu Ministerul Muncii, ceea ce dă greutate proiectului.

Sunt multe impedimente în comunicarea unui ONG de genul acesta, dar atunci când reuşesc să duc un om acolo, să vadă cu ochii lui, e cucerit pe veci. Mulţi dintre oamenii din sistem, foarte abrutizaţi de ceea ce înseamnă protecţia copilului îşi dau seama că sistemul e greşit, dar nu au o alternativă. Dacă duci aceşti oameni în Maramureş şi le arăţi cum poate arăta viaţa lor profesională, ce influenţă pot avea în vieţile copiilor, ei devin adepţii protecţiei copilului de tip familal. HHC semnează parteneriate cu direcţiile de protecţie a copilului pentru programul de formare, iar lista celor care vor să urmeze training-uri e lungă. Ideal ar fi ca echipa de traineri să creeze traineri din sistem, pentru că vrem să schimbăm mentalitatea din sistem şi legile. Nu doar spunem, ci facem ceva remarcabil pentru atingerea acestui scop.

Care sunt direcţiile Hope and Homes for Children?


În primul rând, programul de prevenire al abandonului este esenţial pentru că prin acesta închidem robinentul de intrare a copiilor în instituţii. Un alt punct de lucru al organizaţiei este în zona de lobby - este nevoie ca de apă de o politică publică de prevenire a abandonului, România nu a avut niciodată şi de aceea avem o rată a abandonului atât de mare. Un alt program este acela de susţinere a tinerilor care ies din sistem să înceapă o viaţă independentă. Nu credem că sunt irecuperabili, dar este foarte greu să repari ce s-a stricat. Copiii crescuţi în instituţii sunt foarte greu de responsabilizat, nu sunt conectaţi la lumea reală. Într-o instituţie nu au obiceiurile unei case, e ca şi cum ai trăi într-un spital - e curat, dar o copilărie septică face mai mult rău decât o copilărie trăită în sărăcie, dar într-o sărăcie sănătoasă, în familie. Într-o familie se construiesc oameni, în instituţii nu se construieşte nimic, se construieşte un număr, un nume şi un diagnostic, pentru că 60% din copiii abandonaţi sunt copii cu nevoi speciale.

De asemenea, există programul de reintegrare a copiilor în familie datorită căruia am înţeles că părinţii care îşi abandonează copiii nu sunt nişte nenorociţi. Asta credeam şi eu până să ajung să cunosc oameni, să văd cum funcţionează societatea de jos. Dar cei de la HHC înţeleg toate mecanismele care conduc spre abandon, ştiu cum să pună întrebarea corectă în faţa unui om care vrea să îşi abandoneze copilul, astfel încât să-l întoarcă din drum. Copiii sunt luaţi de direcţia de protecţie a copilului de lângă părinţii lor, unde nu sunt condiţii prielnice pentru copii. Sistemul pe care încercăm noi să îl reformăm decide că cea mai bună soluţie pentru acel copil e să trăiască într-o instituţie, ceea ce e complet fals. În loc să susţii familia, să iasa din situaţia de criză, faci mai mult rău ca sărăcia, luând copilul din familia lui. Statul protejează copilul până la 18 ani, dar ce ştiam noi la 18 ani, deşi crescusem într-o familie? Ori dacă reintegrăm copiii, ei vor avea o familie toată viaţa, ceea ce îi rezolvă ca oameni. Există, de asemenea, casele de tip familial pe care noi le construim, în care stau maxim 12 copii, arată ca o familie cu mulţi fraţi. Sunt implicaţi în activităţile gospodăreşti, în comunitate, merg la scoală. Cam asta înseamnă la 360 de grade închiderea de instituţii, dar cum să rezumi asta într-o frază care să explice tot procesul?

Cum reuşeşti să comunici aceste poveşti cu profesionalism?


Radu Tohătan, care lucrează de 11 ani la HHC, a fost întrebat de jurnalişti cum rezistă în acest mediu emoţional, iar el a dat un răspuns foarte simplu: e ca orice meserie, cum sunt chirurgii care operează - din afară pare imposibil să faci asta în fiecare zi, dar ajungi într-o rutină bună, care te lasă să ieşi din tine şi să nu vezi partea dramatică a situaţiei, ci să vezi soluţiile. Ei gândesc fiecare intervenţie într-un fel creativ şi orientat pe soluţii pe termen lung, mediu şi scurt. Oamenii care îşi abandonează copiii sau care ajung în acele situaţii de separare, nu reuşesc să îşi găsească singuri soluţiile. Cei de la HHC trebuie să fie în casele lor, în vieţile lor, să analizeze cu mintea limpede şi să le arate soluţiile pentru cazul respectiv. Aparent sunt soluţii simple, dar trebuie să vină un om care să aibă exerciţiul de analiză a contextului şi de a propune soluţii pentru ca familiile să fie independente. Poveştile te ating oricum pentru că trebuie să transmiţi emoţia mai departe.

Cum percepi, prin prisma formaţiei tale jurnalistice, rolul unui PR într-un ONG?


Sunt mulţi jurnalişti care au plecat din presă şi acum fac comunicare foarte bine pentru că nu vin dintr-o şcoală de comunicare, ci scriu bine şi ştiu să spună povestea. Cred că migraţia dinspre presa spre comunicare este benefică. Dar în general s-a migrat spre comunicare pentru ONG-uri, nu prea am văzut să plece spre agenţii de PR, acolo e deja altă lume. Dar când faci comunicare pentru un ONG, dacă ai o cauză şi te prinde, experienţa de jurnalist e absolut necesară. Există şi impedimente. Lipsa de istorie a departamentelor de comunicare în ONG-uri a creat o aşteptare nerealistă a celor care te angajează pe jobul ăsta. Cred ca un PR ar trebui să se gândească bine cum îşi negociază relaţia cu organizaţia, planul de comunicare şi în ce fel se contorizează munca sa. Toată lumea comunică ceva, dar să găseşti mesajul corect, momentul potrivit, să găseşti oamenii pe care să îi conectezi la momentul potrivit, îţi ia timp şi şansă. Noi am avut şansa de a fi foarte vizibili în urma press trip-ului organizat in noiembrie la Bacău. Evenimentul Zilei a avut un serial de zece episoade, am apărut în Gândul, Caţavencii. Într-un număr recent al Dilemei Veche este un dosar special despre copii în care apar activităţile HHC. Dar este o şansă, iar şansa mea a fost să cunosc oamenii potriviţi din presă.

Povesteşte-ne despre proiectul HHC pentru Crăciun – Felicitări din inimă.


Am făcut o aplicaţie care se numeşte felicitaridininima.ro. Am aflat întâmplător că iarna intră cei mai mulţi copii în sistem, un lucru la care nu m-am gândit niciodată. Acest lucru se întâmplă pentru că este vorba despre familii care trăiesc în pragul sărăciei şi nu pot fi lăsaţi nişte copii în frig. Am pornit de la această idee, că cele mai dramatice poveşti se întâmplă în preajma Crăciunului. Proiectul consta în vânzarea unor felicitari făcute de copii care acum trăiesc în case de tip familial, dar care provin din centre de plasament. Sunt seturi de câte 10, 20 sau 30 felicitari, adică 3 lei una. Este un preţ minuscul pentru ceea ce fac banii ăia. 100.000 de felicitări vândute ar ajuta 400 de copii să rămâna acasă de Crăciun şi nu într-un centru de plasament care arată ca un spital municipal. Faptul că am cumpărat şi ţi-am trimis o felicitare, înseamnă că am contribuit ca un copil să rămână acasă de Crăciun. Mai mult, în ianuarie toţi oamenii care au cumpărat felicitări vor primi prin e-mail poveştile familiilor pe care le-au ajutat. Ne dorim să implicăm oamenii pentru că ţine şi de noi, deşi pare că nu avem nicio treabă cu copiii abandonaţi. Îţi dai seama de lucrul acesta când te informezi cum lucrează sistemul şi cum te afectează în mod direct. Fiecare îşi găseşte singur felul în care poate contribui.



Ioana Hodoiu a fost pe rând, în ultimii zece ani, etnolog, copywriter, jurnalist, editor, călător, reporter TV, vorbitor, manager editorial şi astăzi este manager de comunicare în cadrul organizaţiei Hope and Homes for Children România. A terminat Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti, cu o licenţă în Etnologie şi a participat la mai multe proiecte de antopologie urbană născute la Muzeul Ţăranului Român, unul dintre ele finalizându-se cu un dicţionar de viaţă cotidiană în anii ’80  - “Anii ’80 şi bucureştenii”. Timp de trei ani, a făcut pentru revista Tabu radiografii sociale ale femeii de astăzi şi a scris poveşti despre oameni neafişaţi, care trăiesc în locuri în care, aparent, nu se întâmplă nimic. A fost reporter TV pentru o emisiune de mediu – “Green Report” şi  redactor pentru o emisiunea format pastilă „În şalvari cu ochelari” în care a scris despre mirările cu care se întorc românii din călătoriile prin Europa după aderarea României la UE. Până anul trecut a fost manager editorial la BBC Good Homes şi BBC Good Food. Din aprilie 2011 este Manager de Comunicare in cadrul organizatiei Hope and Homes for Children Romania.


Interviu realizat de Simona Barbu, Editor PR Romania

Copyright PR Romania, toate drepturile rezervate

Pin It

Parteneri

   BT Logo Aliniat Central               logo SMP