Voluntariatul în România, între altruism şi trend


voluntariatAnul 2011 este dedicat celor 100 de milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene implicaţi în activităţi de voluntariat, aproximativ 4 milioane dintre ei fiind români, potrivit Barometrului European din mai 2010. Anul 2011 este Anul European al Voluntariatului, prilej de a aduce în atenţie activitatea de voluntariat care pune în practică valorile europene ale solidarităţii, toleranţei şi diversităţii, aducând beneficii atât persoanelor care se implică voluntar, cât şi comunităţilor în care aceştia trăiesc.

În acest context european, activităţile de voluntariat din România devin tot vizibile şi mai atractive pentru societatea româneasca. Dincolo de această imagine pozitivă, de evoluţia acestui concept, există hibe în ceea ce priveşte legătura dintre voluntariat şi munca patriotică (voluntară) din regimul comunist, de confuzie între voluntariat şi practica de specialitate, dar şi derapaje de definire a conceptului de voluntariat şi al practicării acestuia. Prin acest studiu, am încercat să evidenţiez tocmai acest aspect mai puţin abordat, al voluntariatului, în colaborare cu Cristina Rigman, Preşedintele Federaţiei Volum şi Corina Pintea, director executiv Asociatia Pro Vobis – Centrul National de Resurse pentru Voluntariat şi Valeriu Antonovici, doctorand la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative.

Voluntariatul în România, după 20 de ani


Faptul că voluntariatul s-a dezvoltat în cei douăzeci de ani de la revoluţie nu poate fi pus la îndoială. În septembrie 2010, Asociaţia MaiMulteVerde, cu sprijinul GfK România, a realizat un studiu despre evoluţia voluntariatului. Pentru comparaţie s-au folosit informaţii din sondajul „Tânăr în România” realizat de Gallup Organization România pentru British Council în anul 2004. Conform rezultatelor acestui studiu, "Activităţi de voluntariat - Comportament şi percepţii", 29% dintre tinerii românii au desfăşurat activităţi de voluntariat în diverse domenii în ultimul an (o creştere de peste 50% comparativ cu 2004 când se înregistrase doar 13%), iar 40% dintre tinerii care nu au făcut voluntariat sunt interesaţi să facă acest lucru în viitor.

Odată cu evoluţia conceptului de voluntariat au apărut, însă şi derapaje sau confuzii de definire şi înţelegere a conceptului. Corina Pintea, director executiv Asociatia Pro Vobis – Centrul National de Resurse pentru Voluntariat, subliniază acest aspect: "Pe măsură ce anii au trecut şi activităţile de voluntariat din România s-au dezvoltat şi amplificat, datorită ofertei mai largi din partea sectorului neguvernamental, datorită deschiderii populaţiei dar şi datorită contextului european şi internaţional favorabil, şi înţelegerea voluntariatului a devenit una mai profundă, mai de substanţă, mai ales în rândul organizaţiilor care lucrează intens cu voluntari şi care au ca preocupare o manieră profesionistă de a lucra cu aceştia. Cu toate acestea, există încă situaţii numeroase în care conceptul de voluntariat este incorect înţeles şi promovat, făcându-se confuzii între ceea ce este şi ceea ce nu este voluntariatul. În astfel de situaţii, organizaţia pe care o reprezint, Pro Vobis – Centrul Naţional de Resurse pentru Voluntariat, consideră oportun să intervină pentru clarificarea conceptului şi pentru a evita promovarea unui mod eronat de a înţelege voluntariatul, pornind de la misiunea noastră de a promova şi dezvolta conceptul de voluntariat în România şi bazându-ne pe experienţa de peste 15 ani în acest domeniu."

Trecerea de la munca patriotică la voluntariat


Implementarea conceptului de voluntariat într-o societate proaspăt ieşită dintr-un regim opresiv nu a fost deloc facilă. Cristina Rigman, preşedintele Federaţiei Volum, afirmă: "Conceptul de voluntariat şi-a dobândit destul de greu locul în societatea românească de după 1989. Primele contacte după decembrie 1989 au avut loc prin intermediul diferitelor entităţi străine care aduceau în România ajutoare de diferite feluri şi, odată cu ele, de cele mai multe ori şi voluntari. Ulterior au început să funcţioneze în România programe de asistenţă pentru dezvoltare bazate pe voluntariat de tipul Peace Corps, realizat de SUA, sau Voluntary Service Overseas (realizat de organizaţia cu acelaşi nume din Marea Britanie). Voluntariatul autohton / practicat de români a rămas însă o perioadă destul de sporadic, fiind mai degrabă un comportament excepţional al unor oameni cu curajul de a alege o astfel de opţiune. (Re)apariţia sectorului neguvernamental a adus un impuls necesar creşterii gradului de dezvoltare a voluntariatului autohton. Încet încet au apărut şi voluntarii români afiliaţi organizaţiilor neguvernamentale create."

Poate unul dintre motivele acestui proces de implementare a fost influenţat de confuzia dintre voluntariat şi munca patriotică, de percepţia pe care acest termen o căpătase în vechiul regim. Ideea de a desfăşura activităţi neplătite amintea românilor de obligativitatea diverselor acţiuni de muncă patriotică practicată în timpul regimului comunist. Valeriu Antonovici, doctorand la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, explică felul în care s-au dezvoltat astfel de acţiuni “voluntare” şi ce însemnau ele pentru oameni. Imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial şi odată cu venirea la putere a comuniştilor s-a instituit o nouă practică de implicare a „cetăţenilor” în viaţa „cetăţii”. Într-o primă fază majoritatea populaţiei a fost chemată la „Reconstrucţia ţării după război” – curăţarea terenurilor arabile, reconstrucţia de drumuri, fabrici, şcoli, instituţii publice etc, lucru care s-a întâmplat şi în ţările democratice. Însă după finalizarea acestor acţiuni au intrat în „modă” şi în discursul politic - acţiunile Brigadierilor – echipe de tineri care munceau în mod gratuit la mai multe obiective naţionale: construirea de drumuri, căi ferate, uzine. Aceste prime Şantiere Naţionale erau un fel de „şcoli de reeducare” pentru cei care proveneau din familii nesănătoase, iar prin participarea la acest tip de muncă primeau un certificat de „bun cetăţean”. O schimbare cu adevărat vizibilă a avut loc în regimul lui Nicolae Ceauşescu: Începând cu anii ‘70 au apărut o serie de legi (inclusiv un articol în constituţie) care prevedea că muncile patriotice sunt obligatorii. Prin urmare, atunci când era vorba de lucrări în folosul comunităţii, Consiliile Populare erau îndreptăţite să oblige populaţia la astfel de munci şi să solicite şi anumite sume de bani pentru acţiuni cum ar fi: construcţii de şcoli, cămine culturale, spitale etc. În aceeaşi perioadă s-au introdus şi acţiunile celor 3R (Recuperare, Reciclare, Refolosire) – fiecare cetăţean avea obligaţia să predea o anumită cantitate (normă) de fier vechi, hârtie, plante medicinale, sticlă etc. Şi aceste acţiuni au fost numite Patriotice – de altfel statul comunist adora folosirea unor termeni confuzi: Munca Patriotică, Munca Voluntară, Munca în Folosul Comunităţii Locale – de fapt aceşti termeni desemnau acelaşi lucru – o muncă obligatorie neplătită. Din această cauză după 1989 în spaţiul public românesc nu se putea vorbi deschis despre voluntariat, activism sau chiar patriotism. Pe de o parte exista această reţinere pentru că PCR „pusese monopol” pe aceşti termeni, iar pe de alta parte pentru că populaţia atribuia acestui tip de activitate o semnificaţie negativă.

Voluntariat sau practică profesională?


Voluntariatul a devenit un trend în ultimii ani. Desigur, aceasta situaţie ar trebui să bucure sectorul non-gvernamental şi societatea, în general, dar dincolo de tendinţa tinerilor de a se implica în astfel de activităţi, ce motivaţii au aceşti voluntari? Sunt, fără îndoială, oameni care îşi doresc să îşi ajute semenii. Altruismul este unul dintre cei mai importanţi factori motivaţionali ai implicării în activităţi de voluntariat, context în care altruismul şi voluntariatul devin răspunsuri creative la provocările pe care noul mileniu le lansează umanităţii. Alteori mai motivant este faptul că voluntariatul reprezintă o cale pentru atingerea anumitor obiective personale.

În ultima perioadă se poate constata o motivaţie foarte pragmatică a tinerilor pentru a desfăşura activităţi de voluntariat: adeverinţele care echivalează practica de specialitate. De altfel, multe dintre ONG-urile care recrutează voluntari subliniază printre avantajele implicării în organizaţia respectivă obţinerea unei adeverinţe de aceast fel. A devenit voluntariatul doar o chestiune de birocraţie?

Despre confuzia dintre voluntariat şi stagiu de prcatică aminteşte şi Corina Pintea: "Numeroase asociaţii, mai ales din domeniul serviciilor sociale, recrutează voluntari pentru activităţi directe cu beneficiari, trecând în rândul beneficiilor voluntarilor faptul că le oferă adeverinţe de practică profesională, punând astfel un semn de egalitate între cele două concepte, total diferite. Diferenţa fundamentală dintre stagiul de practică profesională şi voluntariat este că stagiul de practică profesională este obligatoriu, este impus (ca materie de studiu, pentru care se primeşte nota şi credite) şi urmăreşte obiective curiculare specifice, pe când voluntariatul e o activitate prestată de bună voie, fără nici o impunere, ce urmareşte un beneficiu comunitar în primul rând şi abia secundar şi dezvoltarea voluntarului."

Limita dintre voluntariat si remunerare


Există o limită destul de fragilă între ceea ce înseamnă voluntariat şi situaţiile în care participanţii la diverse activităţi ar trebui remuneraţi. Corina Pintea dezvoltă acest subiect: De multe ori găsim pe listele de discuţii ale sectorului anunţuri de tipul “angajăm voluntari” – ceea ce este o contradicţie puternică între caracteristica voluntariatului de a fi o activitate neremunerată şi asocierea cu activitatea de angajare – care se realizează într-o relaţie de muncă plătită. În multe din aceste cazuri,  cei care lansează anunţurile doresc doar să le facă mai atractive sau nici măcar nu înţeleg gravitatea asocierii termenilor, dar există din pacate şi situaţii în care se vizează explicit implicarea de voluntari în activităţi, în locul unor angajaţi plătiţi, reducând astfel costurile de personal ale organizaţiei sau, mai grav, ale companiei respective. Astfel de situatii reprezintă derapaje puternice de la conceptul de voluntariat în forma în care îl promovam noi, dar şi de la conceptul definit în actuala lege a voluntariatului (Legea 195/2001), care prevede expres faptul că activităţile de voluntariat nu reprezintă un echivalent pentru un loc de muncă remunerat şi nu se pot încheia contracte de voluntariat cu scopul de a evita încheierea contractelor individuale de muncă. Este cert că activitatea de voluntariat este menită a aduce un plus de valoare şi calitate serviciilor furnizate de o organizaţie sau instituţie publică îin nici un caz de o companie) şi voluntarii vin să completeze munca personalului angajat al acestora, în nici un caz să o înlocuiască, concretizandu-se în forţa de lucru gratuită. Acesta este un pericol cu care ne luptăm mai ales în această perioadă de criză, când foarte multe structuri organizate caută reducerea costurilor şi pot cădea uşor în capcana apelării la voluntari, în locul unor angajaţi, pentru livrarea serviciilor lor obişnuite, cu atât mai mult cu cât devine tot mai “la modă” să lucrezi cu voluntari. Pentru organizaţiile aflate în astfel de situaţii este extrem de important să înţeleagă prejudiciul pe care îl aduc conceptului de voluntariat, alături de motivele pentru care această practică nu este corectă nici faţă de voluntari.

Există mai multe principii care pot diferenţia aceasta limită, iar unul dintre acestea este cel de bună practică în lucrul cu voluntarii. Voluntariatul aduce o valoare suplimentară, este un plus de calitate şi nu trebuie să înlocuiască munca plătită, afirmă Cristina Rigman. Voluntariatul nu este o formă ieftină de a face ceea ce nu mai ai bani să faci şi nici o formă de a degreva statut de datoria sa de a oferi servicii şi protecţie socială categoriilor aflate în nevoie. Acest pericol este din ce în ce mai prezent în “numele crizei economice” care pare să fie o bună scuză pentru a reduce cheltuielile cu protecţia socială şi a plasa o aşteptare evident nerealistă asupra organizaţiilor şi voluntarilor care se vor ocupa de acest aspect. Astfel de principii de bună practică sunt preluate din alte ţări cu mişcări de voluntariat mult mai bine  structurate şi cu sisteme de organizare mai stabile şi mai detaliate. La noi acest principiu este cunoscut pe alocuri, aplicat sporadic şi încălcat probabil mai frecvent decât ne dăm seama.

Această limită voluntariat - remunerare este, cu siguranţă, o consecinţă a dezinformării în ceea ce priveşte conceptul de voluntariat, dar şi un abuz asupra unui concept care poate acoperi situatii care, din punct de vedere legal, ar trebui remunerate. Din păcate, de cele mai multe ori, fiecare situaţie are o altă definiţie pentru termen şi activităţile voluntariatului. Cristina Rigman consideră că un element care ne poate ajuta să facem diferenţa şi să înţelegem limita despre care vorbim este legat de principiul opţiunii libere/alegerii pe care trebuie să o poată face voluntarul. Voluntarul are dreptul să îşi aleagă tipul de activitate pe care doreşte să o desfăşoare şi să renunţe la ea dacă nu i se potriveşte. Voluntarul trebuie să aleagă intervalul de timp în care îşi poate desfăşura activitatea, durata acesteia şi frecvenţa cu care se va implica. În situaţia în care o organizaţie are nevoie de voluntari pentru 5 zile timp de 6 ore pe zi nu este etic să ceară unui volunar să acopere întreaga perioadă. Poate selecta mai multi voluntari care să acopere întreaga perioadă în funcţie de disponibilitatea lor. Unui angajat însă i se poate solicita să acopere întreaga perioadă. Există şi situaţii în care un voluntar poate fi dispus să facă acest efort, însă aceasta trebuie să fie înttodeauna o opţiune liberă a voluntarului şi nu o solicitare expresă a organizaţiei.

“Românizarea” voluntariatului


La fel ca multe alte concepte împrumutate, voluntariatul a căpătat, în scurt timp, o conotaţie autohnonă. Faptul că în ultimii zece ani există în România o cultură a voluntariatului, că acesta începe să capete importanţă firească pentru societate, nu a împiedicat cursul de adaptare al conceptului. Ca prim argument, poate fi definirea termenului de voluntar din Dictionarul Explicativ al Limbii Române, care se depărtează de deinirea voluntarului din Legea voluntariatului 195/2001, care consideră voluntarul persoana care se implică din proprie voinţă într-o activitate în beneficiul altora fără o contraprestaţie materială. In acest caz, Cristina Rigman atrage atentia asupra utilizării termenului termenului voluntar în Legea gradaţilor şi soldaţilor voluntari, de exemplu, care sunt persoane care intră de bună voie în armată, devin astfel angajaţi şi sunt plătiţi pentur activitatea lor. Ei sunt numiţi voluntari pentru că fac acest lucru din proprie voinţă. Absolut corect din punct de vedere al sensului din DEX al cuvântului voluntar. Foarte dăunător însă pentru mişcarea de voluntariat în sensul în care discutăm noi despre ea pentru că în mintea cetăţeanului simplu generează confuzie faptul că vorbim despre voluntariat ca despre o activitate neplătită, dar avem soldaţii voluntari care sunt şi angajaţi şi plătiţi. Datorită slăbiciunilor structurale ale infrastructurii pentru voluntariat nu s-au luat măsuri cu sens pentru a corecta acest lucru.

Un argument în favoarea afirmaţiei conform căreia voluntariatul a căpătat un specific autohton este apariţia expresiei “voluntar angajat”. Pe site-ul http://www.imparte.ro există chiar un articol intitulat “Cum te poţi angaja ca voluntar”: Urmatoarea informaţie te-ar putea transforma într-un voluntar dedicat cauzei la care vrei să-ţi aduci contribuţia: te poti angaja ca voluntar! Da, nu e uşor, nu sunt atâtea poziţii vacante ca pentru un job obişnuit. Însă poţi câştiga o suma de bani care să îţi permită să uiţi de grijile materiale de bază şi să-ţi dedici timpul, cunoştinţele, abilităţile şi energia unei cauze în care crezi şi prin care vei contribui la schimbarea pe care vrei să o vezi în jurul tău. În acelaşi articol, se oferă un exemplu de astfel de activităţi: Cea mai recentă oportunitate este reprezentată de poziţiile deschise în cadrului programului de voluntariat organizat de "Viitor Plus - Asociaţia pentru dezvoltare durabilă". Poţi ajuta la implementarea unor proiecte cu impacte pozitiv pentru cauze sociale şi de mediu precum "Adoptă un copac", "Sacoşa de pânză", "Reciclare", fiind remunerat pentru aportul tău. După o perioadă de 3 luni ca asistent ai posibilitatea de a avansa la nivel de management de proiect pe termen lung. Deşi exemplele de mai sus reprezintă activităţi demne de apreciat, cu siguranţă este un mod dăunător de a vorbi despre voluntariat, creând impresia că voluntariatul poate fi plătit. Probabil cel mai corect mod de exprimare despre activităţile respective ar fi fost un job part-time sau project based în cadrul unui ONG.

Un alt exemplu din aceeaşi categorie ni-l oferă programul “Voluntar de profesie” derulat de Fundaţia Vodafone, semnalat de Cristina Rigman. Programul presupune selecţia unor profesionişti în diferite domenii care să lucreze ca “voluntari” în diferite organizaţii pentru o anumită perioadă. Ei sunt “voluntari” pentru că aleg, de bună voie, să lucreze o perioadă determinată într-o organizaţie şi nu la locul lor de muncă obişnuit. Pentru acest lucru ei sunt remuneraţi de către Fundaţia Vodafone cu ultimul salariu lunar primit la locul lor de muncă înainte de începerea stagiului de “voluntariat”. În plus, aceşti aşa-zişi voluntari încheie cu Fundaţia Vodafone un contract de muncă. Este un exemplu de utilizare greşită a termenului voluntar, similară cu utilizarea lui în contextul gradaţilor voluntari expus anterior, afirmă Cristina Rigman.

Specificul autohnon pe care îl aduc în discuţie în cadrul acestui material, poate fi cel mai bine ilustrat în exprimarea curentă şi percepţia generală despre ideea de voluntariat, cu referire la joburi slab plătite.. Cristina Rigman consideră că pentru mulţi dintre români voluntariatul echivalează (încă şi din păcate) cu o muncă neplătită (ca să mă exprim ceva mai elegant decât “muncă pe degeaba” cum este uneori etichetat voluntariatul). Aici văd pe deplin manifestat acel specific autohton pe care îl căutaţi, pentru că mi se pare că suntem pe panta (destul de dragă nouă, românilor) de a minimiza valoarea unei activităţi, de a o asocia cu ceva negativ, de a “lua peste picior” totul şi a reduce un act de dăruire, aşa cum este voluntariatul, la ridicolul etichetei “muncă pe degeaba”.

Dacă exemplele de mai sus pot constitui argumente solide pentru afirmaţia conform căreia conceptul de voluntariat are un specific românesc negativ, poate fi deschis discuţiilor. Există însă riscul ca, pe fondul unui trend de implicare în activităţi de voluntariat, termenul de voluntariat şi caracteristicile acestuia să fie folosite incorect. Nu este surprinzător că atât în presă, dar mai ales în mediul societăţii civile, subiecte ca voluntariatul sau chiar o cultură a voluntariatului sunt tot mai abordate. Consider că în România nu se poate vorbi încă de o cultură a voluntariatului atât timp cât încă nu avem, în primului rând, o definire clară a termenului de voluntariat, încă existând confuzii în acest sens la nivelul percepţiei societăţii. Prin acest studiu am încercat să atrag atenţia asupra acestor confuzii, dar şi asupra unei tendinţe de a adaptare autohnonă a  conceptului. Cu siguranţă, însă, aceste cazuri reprezintă excepţiile unui fenomen prin care societatea românească se schimbă, a unui fenomen formează generaţii care prin experienţa acumulată în organizaţiile non-guvernamentale contribuie la dezvoltarea societăţii. Rămâne, însă, întrebarea: există pericolul ca voluntariatul să capete o conotaţie autohnonă?


Simona Barbu este doctorand al Facultăţii de Istorie, Universitatea din Bucureşti, propunând o teza despre forme de nostalgie a comunismului în societatea românească. În perioada studenţiei a fost implicată activ în mediul ONG din România (voluntar Salvaţi Copiii şi în mediul studenţesc). În cadrul Asociaţiei Studenţilor la Istorie „Dacia” (membru din 2007, PR manager 2009-2010) a desfăşurat proiecte culturale şi ştiinţifice în mediul studenţesc.