26052017

Back Eşti aici:Home Articole Lobby Instituţiile europene şi "acţiunea colectivă" a marilor firme

Instituţiile europene şi "acţiunea colectivă" a marilor firme

dana_oancea3În anii '50, în lucrarea sa de bază "The Uniting of Europe", Ernst Hass scria: "Există numeroase încercări de a identifica activitatea grupurilor de interese care activează la nivel european. Mai puţin se vorbeşte, însă, de logica care se ascunde în spatele acţiunii colective şi de impactul acesteia asupra actorilor implicaţi".

În mod tradiţional, literatura de specialitate, care abordează conceptul de "acţiune colectivă", se concentrază asupra stimulentelor, de obicei de natură materială, care îi determină pe actorii raţionali să se asocieze într-o formă mai amplă de colaborare, în urma analizei raportului cost - beneficiu. Conform aceastei perspective, preferinţele actorilor în cauză sunt considerate variabile exogene.

Articolul de faţă are la bază abordarea instituţionalistă, conform căreia preferinţele actorilor dispuşi să se îmbarce la bordul "acţiunii colective" sunt percepute ca variabile endogene, care se articulează şi se dezvoltă în cadrul instituţional comunitar.

Desigur, amploarea "acţiunii colective" depinde de o serie de oportunităţi care o pot stimula dar şi de o serie de constrângeri care pot înhiba acest proces. Structura instituţională comunitară, dimensiunea simbolică sau mitică a guvernării europene constituie, de asemenea, aspecte cu rol deosebit de important în explicarea logicii "acţiunii colective".

Ne propunem mai jos o scurtă analiză a circumstanţelor care au dus la mobilizarea "acţiunii colective" la nivelul firmelor multinaţionale, potenţial afectate de politicile comunitare.

Firmele multinaţionale, actori importanţi în arena politicii comunitare, reuşesc nu de puţine ori, prin forţă economică şi financiară de care dispun, să încline balanţa decizională în interes propriu. Aşa se face că Masa Rotundă a Industriaşilor Europeni (European Roundtable of Industrialists -ERT), o organizaţie care grupează cele mai importante 55 de companii din domeniu, este considerată gruparea cea mai influentă din Bruxelles. De asemenea, "EU Committee of AmCham", o organizaţie a celor mai puternice corporaţii multinaţionale americane, se numără printre grupurile de presiune cele mai eficiente. În fiecare lună, Comisia Europeană, Consiliu Ministerial şi Parlamentul European sunt ţinte ale acestor organizaţii care le adresează mai mult de 10.000 de documente (broşuri, rapoarte, analize ale branşei).

Prima mobilizare a firmelor multinaţionale a fost de natură defensivă. Crearea UNICE (The Union of Industial and Employers Confederations) coincidea cu naşterea Comunităţii Economice Europene în 1958. Logica creării acestei organizaţii a fost punerea la punct a unui mecanism eficient de apărare împotriva activităţii Comisiei Europene. Se miza, astfel, pe obţinerea de informaţii şi pe monitorizarea activităţii Comunităţii.

În perioada 1948-1957, aproximativ 60 de grupuri de interese şi-au făcut apariţia ca replică la Planul Marshall. În 1948, asociaţia industriaşilor francezi forma o coalizie împreună cu alte 15 asociaţii de profil. Aşa a luat naştere CIFE (The Council of Industrial Federations of Europe), cu scopul de a furniza informaţii Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE) privind activităţile asociate Planului Marschall. Chiar dacă o serie de federaţii industriale şi-au făcut apariţia în anii de început ai Comunităţii Europene, nu se poatea vorbi încă de o cristalizare deplină a intereselor marilor corporaţii. O serie de circumstanţe prezente la acea dată poate explica această situaţie.

În primul rând, în tradiţia continentală, firmele nu aveau la acea dată permisiunea de a participa direct la formarea asociaţiilor naţionale industriale. Situaţia era, însă, diferită în Marea Britanie, unde Confederaţia Industriaşilor Britanici (Confederation of British Industry) dădea dreptul companiilor britanice să se asocieze la modul direct.

Pe de altă parte, asociaţiile naţionale purtau încă pregnant amprenta tradiţiilor naţionale. În Germania, de pildă, activităţile de lobby desfăşurate de către firme sau grupuri de firme erau privite cu suspiciune, fiind considerate încercări de manipulare a politicii de către interesele capitaliste. De aceea, astfel de activităţi rămâneau în sarcina asociaţiilor industriale, iar firmele obţineau informaţii despre activitatea Comunităţii Europene prin intermediul acestora.

Un alt factor care a acţionat ca o frână în calea afirmării intereselor marilor firme la nivel comunitar a constituit-o relaţia existentă la acea dată între marile companii şi guvernele naţionale. Numeroase companii se bucurau de un tratament preferenţial din partea statului, fapt care le-a împiedicat să-şi dezvolte o viziune de afaceri la nivel global.

Similar, în perioada analizată, oficialii comunitari nu au făcut nimic să stimuleze "acţiunea colectivă" a marilor firme în capitala europeană, Bruxelles, arătându-se de cele mai multe ori reticenţi la contactele cu aceste grupări.

Principiul "acţiunii colective" susţinut de Monnet a fost recunoscut prin crearea Înaltei Autorităţi a CECO. După cum conchide Mayne, "tratatele stabilite la Roma, care au pus bazele Comunităţii Economice Europene şi Euratomului, au fost în mod clar progeniturile lui Monnet şi a colaboratorilor săi". Prin Comitetul său de Acţiune pentru Statele Unite ale Europei (lansat în 1955), Monnet a continuat sa exercite o influenţă atât formală, prin încorporarea principalelor sale idei în prevederile constituţionale, cât şi informală, la nivelul practicilor noii Comunităţi Europene. Deşi Comitetul de Acţiune a devenit cel mai ilustru şi mai influent grup de acţiune din lume, fiind descris drept "ceva ce seamănă cu conştiinţa colectivă democratică a Comunităţii Europene", marile companii nu au fost stimulate să ia parte la acestă grupare.

Totuşi reticenţa lui Monnet în această privinţă nu era una de fond, ci mai degrabă asociată momentului, considerându-se că marile firme nu sunt încă în stare să se debaraseze de impulsuri naţionaliste, punând în pericol însăşi construcţia europeană. De altfel, pentru Monnet, suportul actorilor economici pentru o Europă integrată a fost o chestiune de importanţă secundară şi urma să se dezvolte numai după crearea de instituţii, sau o consecinţă a acesteia. Aşa cum a comentat Wessels, strategia lui Monnet a fost una esenţialmente elitistă ca origine, aceasta fiind cea mai practică strategie cu cele mai mari şanse de succes la începutul anilor `50.

Treptat, la sfârşitul anilor `60 şi începutul anilor `70 se crează condiţii pentru intensificarea "acţiunii colective" a marilor firme la nivel european. Astfel, relaţia tradiţională dintre marile companii şi guvernele naţionale capăta noi dimensiuni, datorită noilor constrângeri impuse de un mediu internaţional de afaceri mult mai dinamic. În acest sens a acţionat şi Organizaţia Europeană de Cooperare şi Dezvoltarea Economică (OCDE), impunând companiilor multinaţionale coduri de conduită ce trebuiau să fie respectate. Anii `70 au însemnat apariţia unei competiţii din ce în ce mai intense între produsele europene şi produsele manufacturate japoneze. Incapacitatea asociaţiilor industriale naţionale şi a guvernelor naţionale de a reprezenta cu succes solicitările marilor firme în relaţia lor cu organele comunitare devenea evidentă.

Chiar dacă mobilizarea celei mai mari părţi a intereselor la nivel comunitar a survenit în urma lansării Pieţei Unice Interne, grupările, care reuneau cele mai importante companii, au apărut înainte de lansarea acestui program, contribuind esenţial la desăvârşirea acestuia. (Cazul ERT - European Round Table of Industrialists).

Sfârşitul anilor `60 s-a caracterizat printr-o atitudine mult mai deschisă manifestată de Comisia Europeană vis-à-vis de mediul de afaceri, centrată în principal pe următoarele activităţi: difuzarea unor informaţii utile mediilor de afaceri; iniţierea unor dezbateri publice privind problematica comunitară, la care erau invitaţi leaderi ai marilor firme; stimulente oferite pentru participarea activă la proiectele inţiate de către organele comunitare. Se poate spune că aceste relaţii dintre reprezentanţii mediilor de afaceri, pe de-o parte, şi organele comunitare, pe de altă parte, au început să se normalizeze pe la mijlocul anilor `80.

Cowles a identificat următoarele etape în mobilizarea mediilor de afaceri la nivel comunitar. În prima fază, liderii marilor firme europene au optat pentru forme mai ample de colaborare, datorită considerentelor sociale. "Groupe des Presidents des Grandes Entreprises Europeennes" (1967) este un exemplu în acest sens. În etapa următoare, considerentele de ordin economic au primat, stimulând firmele să adopte o poziţie activă în apărarea propriilor interese în cadrul unor organizaţii sectoriale sau grupuri informale. Următoarele faze introduc şi dimensiunea politică, ca stimulent pentru "acţiunea colectivă" a marilor companii.

Grupurile de interese de sorginte economică rămân majoritare, reprezentând în jur 60% din totalul intereselor care planează în jurul instituţiilor comunicare.


Referinţe bibliografice:

R. Mayne: "The Role of Jean Monnet", în Government and Opposition, 1966, pag. 349-371
Maria Cowles: "The changing architecture of big business" - Colective actions in the EU - Justin Greenwood and Mark Aspinwall Routledge



Dana Oancea este Managing Partner în cadrul agenţiei Achelis & Partner şi membră în consiliu director al Forum for International Communications, fundaţie care organizează evenimentele Romanian PR Week şi competiţia Romanian PR Award. Lucrează în domeniul PR din 1998, an în care a absolvit Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale din Bucureşti. A urmat un master de Integrare Europeană, iar în 2005 a obţinut titlul de doctor în filosofie al facultăţii Ludwig-Maximilian-Universität din München cu calificativul magna cum laude.

Parteneri

 logo_raiffeisen  Logo-McCannPR PNG  Practice MSL logo 2  Graffiti PR logo-1   EY Logo RGB                    

siglaBT noua      dccom LOGO nou site