ONG: de la comunicare la lobby

dan_lucaÎn periaoda 1997-1999 am avut marea plăcere să fiu omul de PR al Asociaţiei Studenţilor Europeni (AEGEE) la Bruxelles. Timp de doi ani am încercut să pun în valoare tot ceea ce învăţasem la Cluj şi în România despre relaţiile cu presa, comunicare şi impact mediatic. Totul într-o capitală comunitară care îşi căuta şi atunci identitatea europeană.


Nu doar presa a fost importantă în activitatea noastră, relaţionarea cu Comisia Europeană, şi în special cu DG XXII, actuala Direcţie Generală Educaţie şi Cultură a Comisiei Europene, fiind top pe agendă.

Nu mă voi referi la rezultatele acelei perioade, dar voi prezenta un lobby de ONG, cu un impact imens pentru milioane de tineri. AEGEE-Europe a avut o contribuţie esenţială la lansarea programului Erasmus în anii ’80. Lobby-ul efectuat în perioada 1986-87, prin presă, dar şi printr-o serie de întâlniri cu şefii de stat din ţările UE (W.MARTENS în Belgia, R. LUBBERS în Olanda şi desigur F. MITTERRAND în Franţa) au reuşit să ţină Erasmus pe agenda Consiliului de Miniştri, în ciuda a două refuzuri venite din Franţa, Germania şi Marea Britanie.

În cartea "Urgenţele euro-cetăţenilor", Franck Biancheri, preşedintele AEGEE-Europe din acea perioadă, descrie dificultăţile în procesul de decizie comună şi istoria complicatei adoptări a programului Erasmus, primul program global care se adresează exclusiv tinerilor.

"În 1986 Comisia Europeană a început prin a explica (n.a. Comitetul Director al Asociaţiei Studenţilor Europeni – AEGEE-Europe – din acea perioadă) cine bloca programul Erasmus şi de ce. Pentru cei care erau dovada vie că mii de studenţi au dorit să studieze în Europa, a fost într-adevăr absurd ca un astfel de program să nu fie adoptat. Faptul că schimburile universitare din ţările europene au fost, în principal, concretizate cu Statele Unite părea în contradicţie totală cu obiectivele Comunităţii  Europene şi, în special, cu recentul Obiectiv ‘92. Opoziţia, desigur, a fost legată de probleme bugetare: trei state membre – Franţa, Germania şi Marea Britanie – au refuzat să deblocheze fondurile necesare. La acea vreme erau dificultăţi în a înţelege cum o decizie luată în timpul Summit-ului European putea fi blocată de unele din statele participante".

În fond, motivul adevărat al acestei opoziţii iniţiale faţă de programul Erasmus nu a fost chiar de natură bugetară. Administraţiile naţionale nu au vrut să vadă Europa abuzând de ceea ce ei considerau a fi proprietatea lor particulară: educaţia. Iar problema bugetului a permis ca motivele inadmisibile şi naţionaliste să fie ascunse în mod diplomatic. "Din ce a spus Comisia, Franţa a deţinut o poziţie cheie întrucât Germania şi Marea Britanie declaraseră deja că vor urma exemplu Franţei în cazul în care aceasta deblochează situaţia".

Astfel în noiembrie 1986 doamna Gendreau-Massaloux (Consiliera Preşedintelui Franţei) a încercat să faciliteze o întâlnire a studenţilor europeni cu Preşedintele Mitterand. În locul unei întâlniri, ea a propus ceva extraordinar: ca pentru a 30-a aniversare a creării Comunităţii Europene întreaga delegaţie de studenţi să ia masa cu Preşedintele. Atragerea atenţiei unui Şef de Stat asupra unei probleme care nu este urgenţă nu este o sarcină tocmai facilă. Consilierii lui au fost conştienţi de acest fapt şi s-au decis ca reprezentanţii AEGEE să fie invitaţi să servească prânzul în 18 martie 1987.

În acelaşi timp, cu un curaj rar întâlnit în Comisie, comisarul european Manuel Marin a hotărât să retragă propunerea Erasmus, datele pe care a fost bazată decizia fiind ofertele ridicole de finanţare făcute de către Consiliu. Această situaţie a mărit presiunea asupra celor trei state membre implicate. "Singurul şi unicul nostru obiectiv a fost atenţionarea  Preşedintelui Franţei că Erasmus nu fusese adoptat şi că s-ar putea să nici nu fie vreodată, deci trebuie să intervină public ca să demareze lucrurile. La început Preşedintele nu ne-a ascultat deloc şi a folosit observaţiile noastre ca să ne dea lecţii despre construcţia Europei. Nu aveam altă cale decât să riscăm totul dacă vroiam să progreseze cauza noastră. Şi asta am şi făcut aproape la mijlocul mesei când i-am spus preşedintelui că, aparent, el nu a înţeles ce i se spusese, că el credea despre Erasmus că mergea înainte când, în fond, nu asta a fost situaţia. S-a aşternut o linişte apăsătoare. Din fericire, Preşedintele s-a consultat cu doamna Guigou, care a confirmat că Erasmus era blocat cu adevărat şi că ar fi riscat să rămână în felul acesta „pe timp nelimitat” dacă nu s-ar fi făcut o presiune politică semnificativă. De la acel punct încolo, atitudinea Preşedintelui faţă de noi s-a schimbat radical şi s-a înfiripat o adevărată conversaţie constructivă pentru restul timpului".

În cadrul unui interviu de televiziune din următoarea zi, preşedintele Mitterand a anunţat că, "drept rezultat al unei întâlniri cu studenţii europeni, a devenit militant convins pentru susţinerea programului Erasmus şi a considerat inacceptabil ca puţinele milioane de ECU pentru acest program să nu fie găsite când mii de milioane au fost cheltuite pentru alte domenii cum ar fi de exemplu agricultură". Câteva săptămâni mai târziu Consiliul de Miniştri (Educaţie) a adoptat Erasmus.

În memoriile sale, Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene între 1985 şi 1994, referindu-se la perioada adoptării programului Erasmus menţiona: "Mi-am îndreptat atenţia şi asupra studenţilor. Dacă aceşti studenţi sunt chemaţi pentru a circula în Europa şi a se întâlni, vom crea acolo un spirit european. Fără a uita însă profitul personal care este experinţa într-o altă ţară şi într-o altă universitate. Câteva ţări au fost reticente din raţiuni de principii – antieuropenii – sau din cauze financiare. În acord cu doamna Thatcher, am prezentat un nou text la Consiliul European de la Londra, din decembrie 1986, pentru adoptare, Şefilor de Stat, care l-au aprobat. Acest program l-am numit Erasmus şi s-a dezvoltat de o manieră impresionantă, perminţând miilor de studenţi să studieze într-o altă ţară".

Evenimentele prilejuite de lansarea programului Erasmus evidenţiază importanţa implicării organizaţiilor non-guvernamentale în acţiunile care au relevanţă pentru grupul de interese pe care îl reprezintă. În acest caz, studenţii europeni au reuşit demararea practică a programului Erasmus. Rolul ONG-urilor nu se opreşte însă doar la o deblocare şi un eventual ajutor în implementarea unor programe europene. Se vorbeşte tot mai mult de politici europene ancorate în realitate. Comisia Europeană, organul european autorizat în a da tonul iniţiativelor europene, a evoluat, transformându-se din "policy-making" în "policy-taking". Implicarea în dezbateri reale şi redactarea propunerilor concrete este direcţia în care o societate responsabilă trebuie să se îndrepte.



Originar din Cluj, Dan Luca îşi desfăşoară activitatea în capitala comunitară încă din 1997, de la vârsta de 25 de ani. Combină constant activitatea academică cu cea de afaceri. Are un master în afaceri europene la Bruxelles şi deţine un doctorat în afaceri europene cu specializarea comunicare europeană. Predă cursul de “Tehnici de comunicare în UE” la universităţi din Bruxelles şi Gorizia (Italia). Este autorul a 3 cărţi despre România afacerilor europene, Bruxelles-ul european şi dilemele comunicării comunitare. Încă din 2007 a lansat blogul www.casaeuropei.blogspot.com, cu obiectivul declarat: “Este un blog de opinie despre Uniunea Europeană şi despre modul cum românii sunt afectaţi de schimbările europene contemporane”. În prezent este Directorul Reţelei Europene EurActiv, presa afacerilor europeane, cu prezenţe fizice în 15 capitale europene, precum Paris, Berlin, Madrid, Roma, Varşovia sau Bucureşti.


Copyright PR Romania, toate drepturile rezervate