22102017

Back Eşti aici:Home Articole Etica in PR Limitele eticii in comunicarea publica

Limitele eticii in comunicarea publica

cornel_berariDupa o observatie faimoasa a lui Kant, "ce se cuvine sa fac?" ("was soll ich tun?") este intrebarea fundamentala care subsumeaza intregul orizont de interogatie al eticii ca disciplina care incearca sa identifice si sa intemeize o rationalitate ("practica") in universul atât de divers si de confunz al actiunilor umane si al judecatilor morale. Ducând mai departe si adaptând acest mod de pune problema, s-ar putea spune ca intrebarile "ce se cuvine sa spun" si "pâna unde imi este ingaduit sa merg cu reformularea si retusarea imaginilor despre o anumita realitate" sunt intrebari (desi cu siguranta nu „intrebarile”) care contureaza orizontul de posibilitate al unei reflectii despre etica "comunicarii" sau a "relatiilor publice".

Mai pregnant decât aproape oriunde altundeva, domeniul acesta este prin excelenta un domeniu in care cuvintele si imaginile structureaza realitati, daca nu le creaza pur si simplu de-a dreptul. Un domeniu care arata in mod magistral "how to do things with words", adica cum prin folosirea mestesugita a cuvintelor si imaginilor obiecte si persoane dintre cele mai anoste si mai banale pot fi re-create si transformate in brand-uri de mare succes pe o piata din ce in ce mai globala, mai sofisticata si mai opaca. Intr-un timp in care singura certidudine acceptabila universal este ca nu exista certitudini universale iar universalizata suspiciune post-moderna interzice din start aderenta la oricare din "naratiunile" traditionale, domeniul atât de divers si de creativ al relatiilor publice demonstreaza intr-un mod fara echivoc adevarul traditionalei afirmatii ca prin cuvânt se poate crea din nimic (aproape) orice.

Totusi, succesele enorme repurtate in câmpul "ingineriei consensului" si a persusiunii, care, dupa cum bine remarca Edward Bernays, parintele Relatiilor Publice, au facut din cei ce stapânesc mecanismele de instrumentalizare a opiniilor si obisnuintelor publicului adevarata putere conducatoare in societatile democratice, nu au putut obscura in intregime nevoia de legitimitate a actorilor din acest domeniu si, implicit, necesitatea unor criterii mai mult sau mai putin universale sau cel putin transcendene domeniului pentru a transa disputele si a trasa limitele intre ceea ce se cuvine si ceea ce este ilegitim. Adoptarea unor coduri si standarde obligatorii de catre organizatiile profesionale active in domeniul comunicarii publice, precum si profesarea unui numar de "sase valori fundamentale" reprezinta, fara nici o indoiala, un element important in identificarea unui numitor comun profesional si in stabilirea unor reguli (in primul rând procedurale), dar nu pot fi echivalate cu o "etica a relatiilor publice". Sau cel putin nu atâta vreme cât criteriul procedural nu este considerat a fi singurul si decisivul criteriu pentru transarea atât a chestiunilor de legalitate cât si a celor de moralitate. Pâna la urma, marea problema este data tocmai de capacitatea extraordinara a "comunicarii publice" de (re)-crea "realitati" si a legitima practic orice, mai putin insa pe sine insasi. Tocmai acest aparent inepuizabil potential creativ al muncii de "comunicare publica" intr-un timp când "a fi" tinde sa fie un apanaj exclusiv al celor care au capacitatea de a "comunica", pare a fi problema prin faptul ca face imposibil in mod inerent stabilirea unor auto-limitari in ceea ce priveste gradul pâna la care se poate merge cu manipularea cuvintelor si a imaginilor in numele unei cauze, oricare ar fi ea.

Mult trâmbitata "corectitudine politica" reprezinta fara indoiala o solutie, dar aceasta este, in mod evident, una politica si nu etica. Asadar, oricât de ubicuua si eficienta ar fi ea din punct de vedere practic, nu poate fi acceptata ca reper al unei etici a relatiilor publice, cel putin nu al unei etici normative, merge dincolo de pura inventariere descriptiva a practicilor curente dintr-un anumit domeniu de activitate. Evident, pentru foarte multi practicieni din domeniul relatiilor publice, ca si pentru vasta majoritate a sociologilor care studiaza acest domeniu, conteaza cu adevarat doar aceste practici curente, asa ca pentru ei este suficienta o etica aplicata a relatiilor publice, completata eventual la nivelul procedurilor si codurilor cu anumite "core-values" acceptate la un moment dat. Pentru cei interesati insa de impactul societal al ingineriilor de creare a consensului si pentru cei preocupati de o etica normativa a relatiilor publice, o etica a relatiilor publice trebuie sa raspunda in mod esential la intrebarile privind limitele in care este legitima re-crearea prin cuvânt si imagine a realitatilor care fac obiectul comunicarii publice. Doar aceste intrebari pot circumscrie cu adevarat conditiile de posibilitate a unei etici a relatiilor publice. Dar in momentul de fata abia daca suntem constienti de inevitabilitatea acestor intrebari pentru orice demers epistemic serios care isi propune sa discute despre etica si comunicare publica.



Cornel Berari are studii de stiinte politice si filosofie. Dupa o scurta perioada de activitate in invatamânt, activeaza in prezent in domeniul administratiei publice ca angajat al unei agentii de dezvoltare economice din Vestul tarii.


Copyright 2007 Forum for International Communications

Parteneri

 logo_raiffeisen  Logo-McCannPR PNG  Practice MSL logo 2  Graffiti PR logo-1   EY Logo RGB                    

siglaBT noua      dccom LOGO nou site